De multe ori mă întreb dacă presiunea pe care o simțim din partea celor din jur nu este deja suficientă. De ce mai adăugăm și o presiune pe care ne-o punem singuri? Parcă nu ne ajunge că suntem comparați, judecați sau evaluați constant. Ajungem să devenim cei mai duri critici ai propriei persoane și să ne cerem mai mult decât ne cere oricine altcineva.

Am realizat recent că sunt mult mai înțelegătoare cu oamenii din jur decât sunt cu mine. Dacă un prieten greșește, îi găsesc imediat circumstanțe și îl încurajez. Dacă eu greșesc, în schimb, mă critic fără milă. Mi se pare ciudat cât de greu ne vine să ne oferim puțină răbdare, puțină compasiune sau pur și simplu dreptul de a nu fi perfecți.

Cred că acest mod de a gândi începe foarte devreme. Încă din copilărie învățăm că trebuie să fim „cum trebuie”. Să luăm note bune, să fim cuminți, să învățăm repede, să nu ne facem de râs, să nu dezamăgim. În loc să fim întrebați cum ne simțim, suntem întrebați dacă ne-am făcut temele sau dacă am învățat poezia pentru serbare. Încet, fără să ne dăm seama, începem să credem că valoarea noastră depinde de cât de bine reușim să îndeplinim așteptările celorlalți. Problema este că aceste obiceiuri nu dispar odată cu copilăria. Le purtăm cu noi și ca adulți. Continuăm să ascundem emoții, nesiguranțe și nevoi doar pentru că am fost învățați că ele nu sunt importante sau, mai rău, că ne fac vulnerabili. Observ asta foarte des în relațiile dintre oameni. De exemplu, mulți bărbați au fost crescuți cu ideea că nu trebuie să plângă, că trebuie să fie puternici și să rezolve totul singuri. Ani la rând am auzit că sensibilitatea este un semn de slăbiciune și apoi ne mirăm că le este greu să vorbească despre ceea ce simt. Cum să ceri ajutor dacă ai fost convins toată viața că asta te face mai puțin valoros? La fel se întâmplă și în cazul femeilor. Există mereu câte un standard imposibil de atins. Dacă aleg cariera, sunt întrebate când își întemeiază o familie. Dacă aleg familia, sunt întrebate de ce nu sunt mai ambițioase profesional. Dacă gătesc în fiecare zi, nu este suficient. Dacă nu gătesc deloc, sunt judecate. Indiferent ce alegi, cineva va considera că ai făcut alegerea greșită.

Adevărul este că societatea are întotdeauna o opinie. Astăzi îți spune să fii puternic, mâine îți spune să fii vulnerabil. Astăzi te încurajează să fii diferit, iar mâine te critică tocmai pentru că nu te încadrezi în tipare. Este un joc pe care nu îl poți câștiga, pentru că regulile se schimbă permanent. Și atunci apare întrebarea: dacă oricum nu vom putea mulțumi pe toată lumea, de ce ne consumăm atât de mult încercând? Poate că ar fi mai sănătos să începem să ne ascultăm mai des pe noi înșine. Să ne întrebăm ce ne dorim cu adevărat, nu ce așteaptă ceilalți de la noi. Să învățăm că nu este o rușine să spunem că ne este greu, că avem nevoie de ajutor sau că pur și simplu nu putem face totul perfect. La urma urmei, societatea nu este o entitate misterioasă care există undeva departe. Societatea suntem noi. Suntem părinții care își cresc copiii, profesorii care îi formează, prietenii care oferă sau refuză sprijin, vecinii, colegii și oamenii pe care îi întâlnim în fiecare zi. Fiecare gest, fiecare vorbă și fiecare judecată contribuie la felul în care arată lumea în care trăim.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.