Obosiseră să fie mințiți. Li se repeta insistent că totul era spre binele lor, ca și cum ei nu mai puteau privi adevărul în față. Grija aceasta devenise suspectă. Ceva se întâmpla, dar nimeni nu reușea să înțeleagă ce anume. Timpul trecea și niciuna din promisiunile făcute nu își găsea împlinirea.
Unii au decis să creadă orbește în toate restricțiile. Erau pe deplin convinși că totul se va termina repede. Îi priveau cu ură pe cei ce refuzau să se acomodeze unei atmosfere apăsătoare de spital. Îi desconsiderau. Alții, refuzând realitatea, se comportau ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O mică parte strigau din răsputeri, simțind pericolul de a-și pierde libertatea. Precauți sau proști, oamenii reacționau divers, așa cum li se spusese de atâtea ori. Credeau că sunt liberi. Că pot alege viața sau moartea, ca odinioară.
Doar că acum li se reproșa că sunt un real pericol pentru cel de lângă ei. Nu trebuia să mai faci parte din vreo țară, ideologie sau religie ca să urăști din răsputeri. Devenise normă: toți erau, de fapt, dușmanii tăi. Ca să fie mai suportabil de a-i privi, începuseră să poarte măști. Își pierduseră, între timp, chipurile.
La un moment dat, copiii au reînceput să meargă la școală. Jumătăți de clase erau online, iar celelalte, în bănci. Stăteau încremeniți, cu măștile salvatoare pe chipuri. Triști și sufocați de reguli absurde, priveau în gol. Ar fi trebuit să se acomodeze cu lucruri mai puțin plăcute. Nu reușeau, iar pentru asta erau vinovați părinții și dascălii lor. Distanțați în clase, recuperau voios în afara lor. Acolo puteau redeveni, în sfârșit, oameni. Carnavalul măștilor se perinda prin fața ochilor lor de copil. Părea că nimănui nu-i pasă de traumele adânci ale copilăriei, ce nu se mai vindecă niciodată. Importantă era supraviețuirea transformată în grijă ipocrită. Educația nu mai era de mult o prioritate. Acum devenise un experiment neplăcut.
Povestitorul a tăcut. Toți se uitau nedumeriți la el. Nu înțeleseseră nimic. Era o profeție sau se petrecuse, de fapt? Ar fi vrut să asculte continuarea, dar se formaseră, deja, tabere pro și contra. Toți își doreau un sfârșit diferit. Doar că poveștile au consistență când ascultătorii sunt pregătiți de orice final. În rest, cine nu are urechi de auzit, să nu audă…
Pr. Alin Marian Pleșa, profesor la Seminarul Teologic Sfântul Ioan Gură de Aur din Târgoviște
