Am decis să încep o serie de articole despre filosofie și existențialism. Nu neapărat pentru a intra în teorii complicate, pentru a cita filosofi la fiecare două fraze sau pentru a găsi răspunsuri definitive la întrebările vieții, ci mai degrabă din curiozitatea de a descoperi cum au privit oamenii, de-a lungul timpului, lumea, fericirea, suferința și propriul lor rost. Vreau să iau la pas câteva dintre cele mai interesante curente de gândire și să văd ce mai putem învăța astăzi din ideile unor oameni care au trăit cu sute sau chiar mii de ani în urmă. Primul popas este stoicismul. O filosofie veche, dar surprinzător de actuală, mai ales într-o perioadă în care avem impresia că trebuie să controlăm totul: cariera, relațiile, imaginea pe care o proiectăm, planurile de viitor și, dacă s-ar putea, chiar și părerile celorlalți despre noi.

Stoicismul a apărut în Atena, în jurul anului 300 î.Hr., fiind întemeiat de Zenon din Citium. Numele său vine de la Stoa Poikile, adică „porticul pictat”, locul public în care Zenon își ținea lecțiile. Ulterior, filosofia a fost dezvoltată de gânditori precum Seneca, Epictet și împăratul roman Marcus Aurelius. Interesant este că stoicismul nu a fost conceput ca o filosofie rezervată oamenilor care aveau timp să stea de vorbă despre sensul existenței, ba dimpotrivă, era o filosofie practică, menită să-i ajute pe oameni să trăiască mai bine, să-și gestioneze emoțiile și să facă față dificultăților fără să se lase copleșiți de ele.

Dacă ar fi să aleg o singură idee care rezumă filosofia stoică, aceasta ar fi diferența dintre lucrurile pe care le putem controla și cele asupra cărora nu avem nicio putere. Epictet vorbește despre această distincție în Manualul său (Enchiridion). Potrivit lui, opiniile, alegerile, dorințele și reacțiile noastre depind de noi. În schimb, reputația, averea, reacțiile celorlalți sau evenimentele neprevăzute nu se află în totalitate sub controlul nostru. Să luăm un exemplu banal: întârzii la o întâlnire din cauza traficului. Nu pot muta mașinile din fața mea, nu pot schimba semafoarele și nici nu pot face timpul să stea în loc, pot însă să aleg cum reacționez. Mă enervez, claxonez și îmi stric toată ziua sau accept situația și încerc să gestionez ceea ce urmează. Pare simplu, dar cred că tocmai aici se ascunde dificultatea. Asta nu înseamnă că trebuie să devenim niște oameni fără emoții, incapabili să se bucure sau să sufere. Stoicismul nu promovează indiferența față de viață, ci încearcă să ne învețe să nu fim conduși orbește de impulsuri. Să simțim, dar să nu lăsăm fiecare emoție să ia decizii în locul nostru.

Mi se pare fascinant că trei dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai stoicismului au avut vieți atât de diferite. Seneca a fost un om politic și un scriitor influent, Epictet a fost cândva sclav, iar Marcus Aurelius a condus Imperiul Roman. Cu toate acestea, au găsit în aceeași filosofie un instrument pentru a înțelege mai bine condiția umană. Seneca, prin scrierile sale despre furie, timp și fragilitatea existenței, ne îndeamnă să nu risipim ceea ce avem. Epictet pune accentul pe libertatea interioară, iar Marcus Aurelius, în Meditații, își notează propriile reflecții despre disciplină, responsabilitate și trecerea timpului. Nu scria pentru public, ci pentru el însuși, ca și cum ar fi încercat să-și pună ordine în gânduri înainte de a înfrunta o nouă zi.

Cred că stoicismul merită descoperit tocmai pentru că nu promite o viață lipsită de probleme. Nu ne spune că vom avea mereu noroc, că oamenii se vor purta frumos cu noi sau că lucrurile vor ieși conform planului. Ne propune, în schimb, să ne construim un echilibru care să nu depindă permanent de ceea ce se întâmplă în exterior. Acesta este și motivul pentru care am ales stoicismul ca punct de plecare al acestei serii. 

Nu știu dacă voi reuși să aplic toate aceste principii în viața de zi cu zi. Probabil că nu, dar poate că filosofia nici nu trebuie privită ca un set de reguli pe care să le respectăm impecabil, ci ca o invitație de a ne pune întrebări mai bune. Și dacă o idee veche de peste două milenii mă poate face să privesc altfel o zi proastă, o dezamăgire sau un plan care nu a ieșit cum mi-am dorit, cred că merită măcar puțină atenție. Următoarea oprire în această călătorie prin filosofia umană va fi, cu siguranță, la fel de interesantă.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.