După ce am deschis seria dedicată filosofiei și existențialismului cu stoicismul, m-am gândit să schimb puțin direcția și să mă opresc asupra unui domeniu care, la prima vedere, pare mai degrabă rezervat matematicienilor și economiștilor. Se numește teoria jocurilor și, surprinzător, are foarte multe de spus despre felul în care ne construim relațiile, negociem, concurăm și luăm decizii. Mai mult, cred că fiecare dintre noi o folosește, fără să-și dea seama, aproape în fiecare zi.

Nu, nu este vorba despre șah, Monopoly sau jocurile pe calculator, deși principiul nu este chiar atât de îndepărtat. Teoria jocurilor încearcă să explice ce se întâmplă atunci când rezultatul unei decizii nu depinde doar de noi, ci și de alegerile celorlalți. Cu alte cuvinte, nu este suficient să știu ce vreau eu, trebuie să mă gândesc și la ce vor ceilalți, la ce intenționează să facă și la felul în care reacția lor îmi poate schimba propriul rezultat.

Dezvoltată în forma sa modernă de matematicianul John von Neumann și economistul Oskar Morgenstern, prin lucrarea Theory of Games and Economic Behavior, publicată în 1944, această disciplină a schimbat modul în care sunt analizate deciziile strategice. Ulterior, matematicianul John Nash a adus contribuții esențiale, devenind unul dintre cele mai cunoscute nume asociate domeniului. Teoria jocurilor nu studiază doar competiția, ci și cooperarea. Nu trebuie să existe neapărat un câștigător și un învins. Uneori, doi oameni pot obține rezultate mai bune dacă lucrează împreună, alteori fiecare încearcă să-și maximizeze propriul avantaj, chiar dacă asta înseamnă că amândoi ajung într-o situație mai puțin favorabilă.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple este Dilema prizonierului. Povestea este simplă: doi suspecți sunt arestați și interogați separat. Fiecare are două variante: să mărturisească sau să păstreze tăcerea. Dacă unul vorbește, iar celălalt tace, primul primește un avantaj, iar al doilea suportă consecințele. Dacă amândoi mărturisesc, sunt pedepsiți amândoi. Dacă amândoi tac, primesc pedepse mai mici. Pare logic ca cei doi să coopereze și să tacă, nu-i așa? Numai că fiecare se gândește că celălalt ar putea să-l trădeze. Din teama de a nu ieși în dezavantaj, ambii pot alege mărturisirea, ajungând la un rezultat mai prost decât cel pe care l-ar fi obținut prin cooperare. Aici mi se pare că povestea depășește cu mult sala de curs. O întâlnim în relații, în afaceri, în politică și chiar în situații cotidiene. De câte ori nu evităm să facem primul pas pentru că așteptăm să vedem ce face celălalt? De câte ori nu răspundem cu neîncredere unei persoane care, poate, ar fi fost dispusă să colaboreze?

Aici intră în scenă John Nash și conceptul care i-a adus celebritatea: Echilibrul Nash. Pe scurt, este o situație în care fiecare participant alege o strategie care îi convine, ținând cont de alegerile celorlalți, iar nimeni nu ar câștiga ceva schimbându-și singur decizia. Nu înseamnă neapărat că toată lumea este mulțumită sau că rezultatul este cel mai bun posibil pentru fiecare. Înseamnă doar că, în condițiile existente, nimeni nu găsește un motiv suficient de bun pentru a-și schimba unilateral strategia. Mi se pare o idee care poate explica multe situații din viața reală. Gândiți-vă la două magazine concurente care își stabilesc prețurile în funcție de ceea ce face celălalt sau la doi colegi care așteaptă fiecare ca celălalt să înceapă o sarcină. Uneori, ajungem într-un echilibru nu pentru că am găsit soluția ideală, ci pentru că ne-am obișnuit cu o anumită situație și nu vrem să riscăm schimbarea.

Teoria jocurilor este folosită astăzi în economie, în politică, în biologie, în psihologie și în relațiile internaționale, ajutând la înțelegerea negocierilor, a concurenței dintre companii, a strategiilor electorale și chiar a modului în care anumite comportamente se dezvoltă în societate.

Eu aș păstra din toată această teorie o idee ceva mai personală: alegerile noastre nu se petrec niciodată într-un vid, căci suntem influențați de ceilalți, iar deciziile noastre îi influențează, la rândul lor. Uneori câștigăm individual și pierdem împreună. Alteori, un gest de cooperare valorează mai mult decât orice strategie de moment. Nu cred că viața trebuie transformată într-o partidă permanentă de șah și nici că ar trebui să calculăm fiecare mișcare înainte de a deschide gura. Totuși, mi se pare util să înțelegem că, înainte de a lua o decizie, există întotdeauna mai multe perspective decât propria noastră dorință. Aici se întâlnesc teoria jocurilor și filosofia: ambele ne provoacă să privim dincolo de aparențe, să ne analizăm motivațiile și să ne întrebăm de ce alegem într-un anumit fel.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.