Zilele trecute mi-am amintit cu drag de un articol scris acum mai bine de un an, ce avea ca subiect principal norocul sau, după caz, ghinionul de a lucra la un loc de muncă satisfăcător, ori din contră, în timp ce, ca și idei secundare subliniam importanța unui colectiv cu care să rezonezi, necesitatea unei relații bune cu conducerea și nu în ultimul rând, posibilitatea de a te simți bine, apreciat și prețuit, la serviciu. Dădeam atunci titlul articolului „Loteria locurilor de muncă” și astăzi, după atâta timp, nu mi-am schimbat cu nimic poziția, împărtășind aceleași păreri.

Am fost mereu de părere că locul de muncă devine, în timp, o a doua casă. O treime din zi o petrecem la serviciu, alături de colegii care, odată cu trecerea anilor, ne devin familie. Este de la sine înțeles că nimănui nu i-ar plăcea să lucreze într-o atmosferă încordată, tensionată, alături de oameni cu care nu are nimic în comun, pe care nu îi înțelege sau, mai rău, pe care îi disprețuiește. Lovindu-mă de-a lungul anilor de diverse job-uri, am ajuns la concluzia că, de foarte multe ori, pe lângă greutățile pe care le întâmpini în mod normal la un nou loc de muncă, volumul mare de informație, ce trebuie acumulat într-un timp relativ scurt și adaptarea la un alt program, una dintre cele mai mari provocări o reprezintă gestionarea relațiilor cu cei din jur, colegii, conducerea și în unele cazuri, clienții.

A profita, iar termenul nu este folosit nicidecum într-un sens peiorativ, de capacitățile noilor veniți, de dorința lor de a demonstra că își merită locul și de aerul fresh cu care abordează, de obicei, un nou job – este, cel puțin astăzi, un lucru rar întâlnit. Vorbind din propria-mi experiență, consider că toate competențele pe care le dețin tinerii, de pildă cunoașterea unei limbi străine sau a programelor pe calculator, reprezintă o pregătire pe care o încep încă din primii ani de școală. De aici și lejeritatea cu care lucrează aceștia folosind competențele lingvistice și digitale. Oricând un coleg de muncă, indiferent de vârsta pe care o are, te poate ajuta cu o idee, cu o frază mai corect construită, cu ceva la calculator, cu o căutare pe internet sau cu aranjarea unui document în pagină, lasă-l să te ajute. Dacă e tânăr, nu vrea să îți ia locul, vrea doar să facă ceea ce și-a propus încă de când a auzit de post: să muncească, să demonstreze că merită. Ideea că tinerii vin la serviciu și își imaginează că pot schimba lumea, ar fi posibilă dacă ceilalți i-ar sfătui de bine, dacă i-ar ajuta, dacă ar lăsa de-o parte negativismul și s-ar gândi la ei ca la proprii copii.

De cealaltă parte a baricadei, oamenii pe care îi găsești deja la locul de muncă, cei ce poate au o vechime direct proporțională cu vârsta ta, nu vor mereu să te încurce sau să îți pună bețe în roate, nu vor să te facă să pici prost în fața șefului, să greșești, nu își doresc să îți îngrădească spiritul, doar le este greu. Le este foarte greu să accepte faptul că pot primi ajutor de la cineva cu foarte puțină experiență de viață și cu niciun pic de experiență la job. Este dificil să te trezești într-o dimineață și pe scaunul colegului abia ieșit la pensie să fie cineva necunoscut, tânăr sau nu. Desigur, aceste variabile se pot modifica între ele. Și, desigur, uneori intențiile sunt pur răutăcioase – pentru celelalte, însă, e bine să nu judecăm, să încercăm să înțelegem. Începerea serviciului nu este un lucru facil pentru nimeni. Nici pentru un tânăr, nici pentru un om matur. Aici nu este și nu a fost niciodată vorba despre tabere, ci despre existența unei relații bazată pe reciprocitate, pe respect, pe toleranță, pe ajutor. E păcat ca vreme de opt ore pe zi, minim, timp de câteva zeci de ani, să stăm alături de oameni cu care nu ne dorim să avem nimic în comun, cu oameni pe care nu îi apreciem și cărora nu le recunoaștem calitățile.

În altă ordine de idei, voiam să știu dacă v-ați gândit vreodată la fidelizarea angajaților, da, a angajaților, nu a clienților. A celor care muncesc zi de zi pentru un scop comun, a celor care nu au nevoie de jigniri sau de presupuneri grosolane, de propuneri indecente sau de reproșuri zilnice. Remunerația bănească nu este totul. Consider că o mare parte dintre angajați ar alege de fiecare dată un salariu cu câteva zeci de lei mai mic, în detrimentul unei relații bune cu conducerea. Eu, cel puțin, mă număr printre aceia care, la fel ca și mine, ar alege să primească mai puțini bani, dar să nu se simtă zilnic constrâns de șef.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea “Valahia” din Târgoviște