Cenzura, acolo unde există și indiferent de formele sale, acționează în vederea blocării circulației unei anumite informații. Plecând de la premisa că știm în unanimitate că mass-media ajută și înlesnește transmiterea de date, în cele de mai jos vom încerca să descoperim impactul pe care îl are cenzura asupra acestor medii.
Apariția cenzurii în spațiul cultural românesc își are originea în instalarea comunismului, încă de pe vremea Regulamentului Organic, anul 1832, care punea în funcția de control asupra informațiilor și opiniilor ce au sau nu au voie să fie făcute publice, Ministerul de Interne. Utilizată drept armă, cenzura perioadei marxist-staliniste se manifestă prin coordonarea instituțiilor de către un membru ce deservea unicul partid. Era creat un birou central de propagandă, se întocmeau liste cu autori și titluri interzise, singurele sau aproape singurele informații erau cele despre stat, conducători, cetățeni și perfecta lor omogenizare în sistem. Este trist dacă ne gândim că majoritatea oamenilor înțelegea acest tip de manipulare și cu toate astea nu prea aveau multe de făcut. Tot atunci au fost decimate filosofia, gândirea politică de orice fel, științele exacte, estetica, literatura și multe altele. Este astfel reorganizat un sistem de învățământ, presa devine un instrument de propagandă, cenzura este aplicată tuturor publicățiilor și textele pot fi tipărite doar după o atentă verificare.
Cazul jurnalismului autohton nu face excepţie de la regula enunţată, în măsura în care anii de după 1989 au probat vitalitatea unei prese dezvoltate în condiţii de certă libertate a exprimării. Raţiunea pentru care presa de astăzi diferă radical de presă dirijată a deceniilor totalitare trebuie căutată în setul de garanţii pe care legea fundamentală, constituţia, îl oferă celor care practică profesia de jurnalist. Apelul la cunoaşterea instrumentelor legale este indispensabil, de vreme ce existenţa lor permite punerea în discuţie a deciziilor guvernanţilor şi controlul de către societatea civilă, prin medierea presei, a sectoarelor celor mai puţin transparente ale mecanismului etatic. În definitiv, luarea în considerare a instrumentelor legale presupune în cele din urmă familiarizarea minimă cu actul fundamental. Constituţia furnizează comunităţii, guvernanţi şi guvernaţi deopotrivă, setul de reguli ghidând com¬portamentul public şi oferă mijloacele de protecţie necesare în cazul previzi¬bilei încălcări a drepturilor individuale.
Subiect de drept şi cetăţean egal în drepturi cu ceilalţi, ziaristul se distinge de alte categorii prin vulnerabilitatea condiţiei sale, privită, clişeizat, ca o a patra putere în stat, mass-media sunt ţinta privilegiată a presiunilor politice. Din această perspectivă, constituţia garantează acel minimum de apărare împotriva unei autorităţi publice preocu¬pate să îşi extindă sfera de control, anihilând opoziţia incomodă. Alături de independenţa justiţiei, independenţa presei poate fi privită ca un pilon al statului de drept.
O observaţie: profesioniştii presei trebuie să-şi depăşească complexele faţă de cadrul legal. Departe de a fi un mijloc cu siguranţă pedepsitor, reflex al statului represiv, legea, în acceptul ei larg (incluzând aici şi constituţia însăşi) construieşte un cadru de care jurnalistul este obligat să înveţe a se servi eficient. Unica modalitate democratică de reafirmare a drepturilor are ca precondiţie cunoaşterea lor. Existenţa profesionistului de presă este dependentă de inteligenţa sa în a utiliza instrumentele pe care legea şi constituţia i le pun la dispoziţie. Într-un context marcat de sindromul condamnărilor pentru infracţiunea de calomnie, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate apare însă ca un remediu pe care o parte a jurnaliştilor îl ignoră, preferând apelul la opinia publică ca formă de apărare.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea “Valahia” din Târgoviște