Mintea umană are mecanisme de funcționare complexe și fascinante.
Obișnuința este unul dintre cele mai subversive mecanisme ale mintii care ne blochează, ne ține prizonieri în supunere și acceptare a ceea ce poate fi schimbat prin motivație, efort susținut. Foarte des auzim în jurul nostru expresia așa stau lucrurile, așa a fost să fie, o atitudine extrem de autolimitativă, o capcană a fatalismului……
Adaptarea la nefericire, context, relații, situații abuzive este un proces lent și gradual care crește rezistența psihică pentru a suporta nivele din ce în ce mai intense ale neputinței. Acest mecanism este ilustrat cel mai bine de următorul experiment:
Dacă arunci o broască vie într-o oală cu apă fiartă, va sări imediat pentru a-și salva viața – instinctul de supraviețuire o obligă, pericolul fiind evident prin intensitatea bruscă. Dacă însă pui broasca într-o oală cu apă rece care apoi începe să fiarbă încet și progresiv ca intensitate, broasca nu va simți pericolul și se va adapta încet la temperatura din ce în ce mai mare. Când apa va deveni periculos de fierbinte, broasca va muri, pentru că nu mai are energie pentru a sări din oală, toate resursele fiindu-i consumate de procesul de adaptare graduală la disconfort. Încercând să se adapteze la pericol, și-a consumat toață forța și viteza de reacție.
Această teorie se aplică și în cazul omului, pentru că e vorba de același mecanism: adaptarea. Atunci când te obișnuiești cu plăcerea și cu binele vrei mai mult și nu te poți opri ajungând de multe ori la exces, iar atunci când te obișnuiești cu răul începi să te lupți cu el încercând să îl schimbi ceea, ce iți va consuma toată energia.
Când răul ne este servit în doze mici , etapizat, insidios,învățăm să ne adaptăm, să coexistăm, să-l justificăm, să-l apărăm, în loc de a-l îndepărta.
În fața unui rău clar și intens, instinctul de conservare fizic și psihic ne obligă spontan să fugim și să ne apărăm. Atunci când amenințarea însă este ambiguă, tolerabilă sau poate chiar provocatoare, începem să ne adaptăm, apărând o altă eroare cognitivă – “aberația costului investit” – Cu cât investești mai mult timp, efort, resurse mentale sau materiale, cu atât mai greu iți este să renunți la o investiție care se dovedește a fi proastă. În timp, toate aceste resurse investite – timp, energie, loialitate,expectanțe, devin premisele unei relații dependente de lungă durată. Așa se explică de ce, de exemplu, mulți oameni vor continua să persiste într-o relație păguboasă, mare consumatoare de energie, în loc să direcționeze toată energia în efortul de a întrerupe această dependență.
Cu cât investești mai mult în ceva disfuncțional, cu atât iți este mai greu să renunți. E un soi de autopăcăleală a minții alimentată fie de orgoliu, fie de diverse frici, prin care se amână eșecul , cu costuri, însă, exponențial mai mari.
Deși ne credem ființe logice și raționale, realitatea ne contrazice constant. Stăm în relații toxice, ne obișnuim cu dependențe nocive sănătății noastre fizie și psihice, acceptăm comportamente abuzive în prietenii sau la job pentru că învățam să ne adaptăm lent și sigur la nefericire, la resemnare.
Ne vom folosi apoi inteligența pentru a ne justifica în fața noastră și a celorlalți comportamentele ilogice. Aceasta este faimoasa disonanța cognitivă – în loc să recunoaștem că am greșit, ne vom argumenta comportamentul nociv sau alegerile proaste găsind tot felul de argumente, interpretări pozitive sau eventuale beneficii.

Văd relații și casnicii nefericite care agonizează ani de zile pentru că partenerii nu vor să accepte că fie s-au grăbit în a se căsători, fie au fost orbiți de pasiune, fie erau disperați să facă copii, să intre în rândul lumii, la presiunea familiei ,sau efectiv au evoluat în direcții și/sau ritmuri diferite. Cei doi vor evita să accepte eșecul și își vor justifica alegerea de a rămâne în acea relație nefericită găsind tot felul de motive nobile: ba pentru binele copiilor ( în realitate, pentru binele copiilor e mai bine să te desparți decât să-i crești într-un cuplu nefericit), ba că e dragoste ( argumentări care glorifică sacrificiul fară sfârșit și iubirea necondiționată), ba vor selecta doar exemple negative din jur ( uite că X au divorțat și sunt tot nefericiți) ignorând alte exemple pozitive de oameni care s-ar despărțit și după un timp le-a fost mult mai bine, sau se vor lega de modelul părinților lor care au făcut la fel.
Pentru că nu vor să accepte nepotrivirea și în consecință eșecul, se vor minți o perioadă că au ales corect. Este absurd ceea ce fac pentru că în loc să sufere constructiv efortul schimbării, suferă distructiv efortul pe care îl depun în a se autominti zilnic și constant. Adică efort tot fac, suferință tot există, dar în loc să sufere o perioadă scurtă de timp procesul schimbării, vor suferi continuu și din ce în ce mai mult. Cu cât vor investi mai mult în automințire și autojustificare, cu atât își vor adapta convingerile și principiile că să continue comportamentele distructive: aberația costului investit urmată de disonanța cognitivă.
Neajutorarea învățată este un alt mecanism prin care psihologia explică comportamentul de adaptare la abuz și nefericire. Cu cât tolerezi mai mult, cu atât înveți să te obișnuiești cu conflictul, cu atât iți irosești resursele pentru a te lupta cu răul și nu vei mai avea energie să te rupi.
Dacă o persoană care se afla într-o relație toxică s-ar confrunta din prima zi cu abuzul emoțional pe care ajunge să îl tolereze la finalul ei, ar fugi instantaneu. Pentru că răul a fost livrat însă în doze mici și progresiv, s-a adaptat psihic să suporte o situație a cărei rezolvare nu o mai vede, risipindu-și energia în a suporta abuzurile mai puțin intense zilnice
Sindromul broaștei fierte este cel care ne face să ne obișnuim și cu bolile fizice care nu dor prea tare de la început dar cu care ne opisnuim și le „ducem pe picioare” până când devin cronice – în loc să remediem încă de la început, boala devine din ce în ce mai gravă și vom cheltui mult mai multe resurse și efort în a ne vindeca decât dacă am fi reacționat la primele simptome. Obișnuirea treptată cu nefericirea face omul să suporte job-uri care nu-i aduc împlinirea scontată inițial, pentru că a investit deja timp și energie pentru a se adapta mediului și i se pare mai complicat să o ia de la capăt.
Tolerarea abuzului și nefericirii consumă enorme resurse mentale și emoționale prin efortul de automințire și disonanță cognitivă. Cu cât trece timpul cu atât ni se pare prea târziu pentru a mai schimba ceva, sau, mai grav,ne vom adapta gândirea considerând că atâta merităm sau atâta putem realiza. În realitate omul poate mult mai mult în momentul în care înțelege cum propria minte îi poate fi și stăpân și sclav și în loc să se supună efortului de a suferi nefericire, poate alege efortul de a suferi schimbare. Primul efort duce la depresie, anxietate și panică, cel de-al doilea efort aduce entuziasm, încredere în sine și curaj.
Sunt extrem de valoroase terapeutic ședințele în care clienții îmi spun cum și-ar retrăi viața, dacă ar avea aceasta șansă : ce alegeri ar face, cât curaj ar avea, cum ar alege să trăiască, cum ar renunța la anumite obiective, la anumiți oameni din viața lor. E o rescriere revelatoare a propriului scenariu de viață.
Tu, dacă te ai putea întâlni cu tine cel de peste 10 ani, ce ți-ai spune ?

Violeta Constantin,

Psihoterapeut cuplu și familie, asistent social principal