Îmi vine să râd de fiecare dată când mă gândesc la ce visuri, la ce planuri de viitor și la ce aspirații aveam când eram mai mică de ani. Nu, nu îmi vine să mă tăvălesc pe jos și nici să râd isteric, gândindu-mă la cât de naivă eram, ci, mai degrabă, îmi vine să zâmbesc, așa, într-un colț al gurii, amintindu-mi, cu drag, ce simplă și ce perfectă îmi imaginam că-mi va fi viața.

Vă mai spuneam în articolele trecute că unul dintre cele mai mărețe visuri din copilărie a fost să devin scriitoare. Să-mi semnez propria carte era, pentru mine, un ideal greu de atins, dar întotdeauna l-am văzut posibil, realizabil. Iată că anii au trecut cu repeziciunea unei zile toride de vară, cu gust de înghețată de vanilie și cu sare de la apa mării în păr. Timpul s-a scurs și astăzi nu pot spune că am dus la bun sfârșit această proiecție a copilăriei, conturată în multe seri din anii adolescenței.

Revenind la punctul inițial al prezentului articol, voiam să subliniez importanța unor lucruri mici, aparent banale, care au făcut dintr-o idee năstrușnică, un ideal. Astăzi, aflându-mă la granița maturității și oscilând când de partea copilăriei, când de partea vârstei adulte, mă găsesc adesea în ipostaza unui adolescent care încă visează, ca mai apoi ancorarea în realitate să survină de niciunde și în minte îmi răsună, cu ecou, întrebarea: oare o să reușească povestea mea să atingă într-o bună zi tiparul?

Apropiații, cei care știu de colaborarea mea cu această publicație, îmi spun des, să mă încurajeze și totodată să mă tachineze, că am reușit, că sunt o ziaristă veritabilă. Ei bine, când aud asta chiar îmi vine să râd în hohote. De ce? Pentru că terminarea unei facultăți de profil, dar și a unui master în comunicare m-au făcut să privesc cu alți ochi jurnalismul. Gazetar, ziarist, scriitor pentru un oarecare cotidian, nu poate fi oricine. Asta e clar. Cunosc, însă, câțiva oameni, care mi-au fost colegi și despre care spun cu mândrie că reprezintă formatori de opinie ai societăți prin prisma meseriei și sunt, așa cum ne spunea un profesor, la un moment dat, ca într-o vitrina, mereu la curent cu ce e nou, cu ce e demn de așternut pe hârtie. Îi apreciez și niciodată nu m-am gândit ca eu aș putea să am stofa asta a lor, flerul jurnalistic pur, nu aș putea să deosebesc o știre de un fapt divers decât după mai multe încercări. De ce? Pentru că mereu am considerat că toate sunt bune de știut, că e mai ok să știm din fiecare domeniu câte ceva. Cred cu tărie că problema, aparent banală pentru ceilalți, poate fi pentru un singur om un centru de interes, un subiect arzător, un titlu de primă pagina. Mai mult de atât, de-a lungul anilor, am învățat despre mine că sunt, cumva, atrasă de lucrurile mai puțin extraordinare pentru o mare plajă de oameni și mai degrabă îndrăgostită de tot ceea ce e ascuns. Cum să explic mai bine de atât? Atunci când ajung într-un colectiv nou, sunt atrasă de cel mai stigmatizat om, nu de cel mai popular; vreau să știu povestea din spatele celui timid. Oamenii mi-au spus de-a lungul vremii că ancheta jurnalistică este stilul care mi s-ar potrivi cel mai tare. Ce cred eu? Eu cred că spiritul meu independent trage după sine stilul jurnalistic cel mai apropiat sufletului meu: stilul liber.

Nu mi-am dorit niciodată să scriu pentru mulțime, cenzurându-mă să nu supăr pe cineva. Am aspirat mereu să scriu dându-mi frâu liber imaginației, fără să ocolesc anumite subiecte, ba mai mult, atingându-le cu precădere pe cele despre care să spune că ar fi mai bine să rămână nevorbite. Cum îmi imaginez eu scriitorii? Ca marea, liberi, agitați, calmi, singuri, drepți, de neclintit, un amalgam de sentimente și de emoții. Foarte puțin ancorați în actualitate, dar suficient, și nu în ultimul rând, proprii cenzori. Așa mă văd scriind. Așternând pe hârtie toate aceste idei, mă gândesc că ceea ce fac aici, acum, asta înseamnă. Scriu despre ce mă pasionează, despre ce mă întristează, mă face să zâmbesc sau mă supără teribil. Nu am limite, decât pe cele proprii și pe cele ale bunului simț. Sunt liberă să-mi aleg subiectele, să-mi spun poveștile. Dacă stau bine să analizez lucrurile, colecția asta de articole ar putea cu ușurință să fie legată într-un manuscris al acestei perioade din viața mea. N-am pus niciodată mâna pe tastatură fără să am în cap un lucru care să conteze cu adevărat, care să mă fi mișcat în ultimele zile.

Și cu toate acestea, n-am s-o fac niciodată. N-am să-mi imprim rubrica și n-am să-mi cosmetizez articolele. N-am s-o fac pentru că simt că nu e de ajuns. Poate că asta-i motivul principal pentru care n-am scris încă o carte: nimic n-a fost vreodată destul, suficient, extraordinar pentru mine. Întotdeauna am crezut că se poate mai bine, că pot mai mult, că se merită să dau tot ce am, dar și ce nu am – încă. Însă cine știe unde ne va duce viața asta nebună și frumoasă pe care uneori uităm să o trăim și de care nu ne bucurăm suficient? Poate pe mine mă va duce, într-o zi, pe treptele unei edituri, iar pe voi, sper din suflet, să vă ducă acolo unde vă doriți foarte, foarte tare să ajungeți.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște