Nu știu de ce încerc întotdeauna să îmi justific alegerile atunci când vine vorba de subiectele pe care le abordez în articolele mele. Însă, aproape ca de fiecare dată, tema zilei vine la pachet cu o explicație. Mi se întâmplă adesea să rămân fără inspirație, să nu știu despre ce să vă mai spun, să nu mi se pară nimic îndeajuns de bun pentru a fi transmis celorlalți. Cu toate acestea, de fiecare dată, se întâmplă ceva de la care știu că pot, vreau și uneori abia aștept, să scriu un articol, cu o poveste în spate. Mă întreb adesea cum este posibil și astăzi – mai mult ca oricând, cred că am descoperit: pentru că scriu din experiență. Pentru că inspirația mea este, mai mult ca orice, realitatea. Astfel că…
Eram zilele trecute la un magazin foarte mare de bricolaj de la mine din oraș. Coincidență sau nu, lângă mine, la câțiva metri distanță, alte femei singure, la fel de nedumerite ca și mine. Curioase și totodată puțin stânjenite, temătoare. Și eu, și ele aveam liste în mâini, sunam din când în când să cerem o părere, oftam, mai căutam, ne uitam una către cealaltă și ne zâmbeam înțelegător. Preț de câteva zeci de minute am stat toate trei pe același raion și, fără să ne cunoaștem măcar, pariez că fiecare dintre noi am fi preferat să bem o cafea împreună. Cât de prost ar fi putut să iasă? Cu siguranță nu la fel de terifiant ca standul cu profile și colțare din PVC.
Poate că am avut noroc sau poate că pur și simplu toate eram femei independente și descurcărețe, însă am plecat, fiecare dintre noi, cu tot ce trebuia cumpărat. Ni se citea, cumva, în priviri, mulțumirea. Unii ar spune că din moment ce ai lista în față, e simplu, dar îmi aduc aminte când eu am scris pe listă orez. Zece telefoane au fost necesare: cu bob lung?; pentru pilaf?; alb?; brun?; fierbere rapidă?; cușcușul nu e tot orez?
Revenind. M-am gândit în mașină la cele două femei cu care, practic, îmi petrecusem după-amiaza. Inițial mi-am imaginat că sunt singure, poate chiar mame singure, apoi că poate soții lor au locuri de muncă solicitante și acesta-i motivul pentru care într-o zi de luni oscilam între produsul pe a căruit etichetă scria silicon sanitar. Sau era silicon universal?
Mi-am șters rapid din minte toate prejudecățile și am ajuns la concluzia că de ce erau acolo pur și simplu nu contează. Ideea e că erau și că n-au fost degeaba, că și-au dus la bun sfârșit sarcina și că au bifat tot ce era pe listă. Eu nu, eu am fost nevoită să merg și la un alt magazin.
Detest să fac astfel de cumpărături. Nu pentru că nu îmi place, căci recunosc, chiar mă distrează și mă provoacă, ci din cauza oamenilor din jur. Dacă ai o întrebare, pe care la fel de bine ar putea-o adresa-o și un bărbat, domnul responsabil de raion te ia peste picior. Femeile ce nu vin acolo singure, ci la brațul unui soț, te privesc cu superioitate, altele te compătimesc.

Aud extrem de des că trăim într-o lume a bărbaților. Uneori cineva adaugă „pe care o conduc femeile”. Nu știu ce să zic despre asta. Cred, mai degrabă, că în disperarea de a fi independente ne pierdem din vedere pe noi, feminitatea noastră. Încercăm mereu să arătăm că suntem cel puțin la fel de bune ca ei. Nu pricep ce mai e de arătat, asta e practic dovedit științific! E ok să recunoaștem că uneori avem nevoie de ajutor și e la fel de ok să recunoaștem că uneori chiar nu avem nevoie. Aici e vorba de o lume a extremelor: unele au nevoie de prea mult din partea bărbaților, altele de deloc. Suratelor, nu e vorba despre asta! Avem de toate să le semănăm și câteva în plus, să ne deosebim de aceștia.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște