– Când sunt puși să-și amintească lucruri despre ei înșiși, adică să-și activeze memoria autobiografică, oamenii funcționează după un model bine încetățenit de distribuție temporală. Altfel spus, amintirile noastre se înscriu pe două curbe clare de amintire: ne putem aminti mai clar ultimii doi-trei ani și incidente din adolescență și copilărie. Asta cu-atât mai mult după ce trecem de 40 de ani, când se instalează așa-numitul reminiscence bump effect și ne e mai simplu să ne amintim ce-am trăit între 14 și 25 de ani decât în orice altă perioadă a vieții.
– Conform testului KAIT (care sondează inteligența cristalizată și cea fluidă la adolescenți și adulți), după 44 de ani ne e mai greu să ne sondăm cunoștințele (adică să ne folosim inteligența cristalizată), iar abilitățile (adică inteligența fluidă) se diminuează și ele după 49 de ani. Pentru ambele, perioada de glorie, atât la bărbați, cât și la femei e între 17 și 29 de ani. Rezultatele se leagă de cele ale studiului întreprins de Sarah Jayne Blakemore, The social brain in adolescence, care a analizat densitatea substanței cenușii în creier, pe toți cei patru lobi cerebrali. Performanțele de inteligență consolidată și fluidă depind de lobii frontal și parietal, unde densitatea atinge un maxium între 8/10 și 16 ani, după care începe să descrească.
– Una dintre cele cinci principale trăsături de personalitate din modelul Big Five, deschiderea spre experiențe noi atinge o cotă maximă pe la 20 de ani, intră într-un platou până la 30, iar apoi descrește. Schema e valabilă indiferent de contextul cultural și ar putea fi și motivul pentru care oamenii tineri asimilează provocările prin care trec și se lasă schimbați de ele. Cu cât îmbătrânim, însă, suntem mai destabilizați de ele și ne e mai greu să le integrăm. Așa apar depresia, anxietatea și alte tulburări. Simplu spus, de la 30 de ani începem să îmbătrânim, cu creierul și cu multe alte sisteme vitale, inclusiv cel cardiovascular (care la 20 de ani pompează de 10 ori necesarul de sânge în inimă; după 30 de ani, pierde câte 1% din necesar pe an). După 40 de ani intrăm rapid într-o curbă descendentă, pentru că speranța de viață s-a dublat în ultimele două secole, dar creierul uman nu s-a adaptat încă la aceste schimbări.
– Amintirile mai vechi și cele mai noi lasă în creier amprente în rețele comune, însă cu cât amintirea e mai veche, cu atât activează mai multe rețele implicate în sistemul semantic sau verbal. Pentru amintirile mai noi, rețelele implicate sunt cele clasice, din memoria episodică. Altfel spus, cu cât amintirea e mai recentă, cu-atât e mai bogată senzorial. Însă o amintire din copilărie va fi mai săracă senzorial și mai bogată verbal. Cu cât creierul uman îmbătrânește, cu-atât îi e mai greu să redea amintiri senzoriale. Ne schimbăm amintirile când le turnăm în forme verbale, când ni le povestim, dar măcar așa avem șanse să le păstrăm, chiar și modificate.
– Procesarea verbală nu are loc doar în cele două zone binecunoscute din creier, Wermicke și Broca. Rețeaua semantică generală e aproape identic localizată în creier cu Default State Network (DSN),iar rețeaua asta Default e cam tot ce e uman în noi.
– La începutul anilor 2000, cercetătorii în neuroștiințe au încercat să identifice prin experimente de neuroimagistică ce zone se activează în creier în timpul diverselor procese cognitive. Pentru asta, aveau nevoie de un baseline, o stare de complet repaus de la activitatea cerebrală, pentru a putea să compare „starea de matematică cu starea de nematematică”.Au constat că nu prea există o astfel de stare de inactivitate a creierului. Când nu aveau sarcini cognitive, subiecții aveau, de regulă, două tipuri de gânduri: retrospective („Ce am făcut?) și prospective („Ce urmează să fac?) – „cam ca atunci când ești pe punctul să adormi”. Au denumit rețeaua activată de aceste gânduri Default State Network, adică DSN. E interesant și că niște teste ulterioare de imagistică, întreprinse asupra pacienților cu depresie au conchis că depresivii au o rețea Default mult mai activă. Asta pentru că rețeaua respectivă se corelează și cu ruminația, „gândurile negative care te tot bâzâie și accentuează starea de depresie sau anxietate.”Cu ce se ocupă Default State Network? Are mai multe hub-uri, nouă la număr, cu funcții diferite. Prin DSN ne gândim la alții (facem ceea ce se cheamă theory of mind – creăm modele mintale ale sinelui și ale altora), luăm decizii morale, înțelegem situații sociale, emitem judecăți sociale, procesăm concepte, activăm memoria auto/biografică (despre noi și despre ceilalți), proiectăm episoade din viitor, avem imaginație și vizualizăm imagini, navigăm mediul înconjurător, ne (auto-)motivăm și așa mai departe.Tot în DSN se află și sense of agency, adică autonomia fiecăruia dintre noi, care corelează scopurile, metodele și rezultatele: ce-am vrut să fac, ce-am făcut și ce-a ieșit. Aici e și casa reveriilor, care sunt asociate cu consolidarea memoriei. E important de spus și că DSN-ul ne ajută să blocăm procesarea unui eveniment neplăcut, pentru a nu-i consolida amintirea. Rețeaua asta nu e conectată la restul creierului până pe la 9-10 ani, ea se stabilește ca rețea undeva între 10 și 21 de ani. Întrucât prin limbaj ne mediem introspecția, cercetătorii au conchis că funcția rețelei Default e de a scana constant. Altfel spus, rolul rețelei Default e să protejeze organismul de pericolele din exterior și interior. Se descurcă mai bine până pe la 30 de ani, pentru ca apoi, după ce deschiderea noastră către experiențe noi scade, să devină o sită care cerne și compară tot ce ai învățat cu ce primește nou. Altfel spus, rețeaua Default, miezul creierului nostru, nu ne reflectă neapărat comportamentul real, ci o poveste concepută de rețea despre experiențele personale. Rețeaua Default e un depozitar al poveștii noastre despre noi. Cu cât suntem mai tineri, cu-atât își dă mai ușor reset. După 30-40 de ani, rețeaua apără cu orice preț ce știe, pentru că își pierde din capacitatea de a integra experiențele noi și provocatoare.
– În creier se activează zone diferite când o aserțiune se potrivește și când nu se potrivește cu ce știi tu deja. În caz de potrivire, se activează rețeaua Default. La nepotriviri, se declanșează zona de apărare, anxietate, defensivitate.Altfel spus, ne protejăm identitatea culturală la fel cum virușii își protejează bacteriile gazdă. Creierul declanșează reacții de agresiune cognitivă împotriva elementelor care nu seamănă cu ce avem noi stocat, așa cum face și sistemul imunitar. Omul are două sisteme imunitare, de fapt. Unul e înnăscut, care face față unui număr redus de pericole, cunoscute pentru specia noastră,iar cel de-al doilea e adaptativ sau dobândit. Se formează începând de la naștere, prin expunere repetată la agenți externi. Modul în care reacționează acesta la posibili atacatori seamănă mult cu felul în care reacționează creierul la posibilele pericole. Care-i legătura dintre creier și imunitate? Reacționează în oglindă, 1 la 1. Asta arată o disciplină nouă, neuroimunologia,conform căreia răspunsurile creierului și cele ale imunității funcționează perfect în paralel. De exemplu, neuroinflamațiile care apar ca răspuns la stres se regăsesc în corp ca inflamație periferică, pentru că sistemul imunitar și creierul comunică direct, prin limfă și sânge.Oamenii expuși constant la critică sau relații sociale tensionate au mai multe inflamații în organism decât persoanele mai puțin sensibile la feedback negative. Zona care se activează în cazul acestor expuneri prelungite la stres e zona dorsală a creierului. Respingerea, relațiile critice de lungă durată activează aceleași zone din creier ca și durerea fizică. La fel, când evaluăm persoane necunoscute, se activează aceleași zone din creier care răspund la (potențiale) agresiuni. Evaluarea persoanelor care ne sunt familiare se realizează prin rețeaua Default, adică prin aceleași mecanisme pe care ne evaluăm și pe noi înșine. „Adică ne gândim la oameni cunoscuți nouă ca și cum ne-am gândi la noi. De ce? Pentru că sunt deja parte din structurile sociale pe care le cunoaștem. (…) Te aperi de oamenii pe care nu-i cunoști și care nu seamănă cu ce cunoști tu ca de microbi.”Atenția, personalitatea, caracterul, voința – sunt etichete psihologice. Creierul face un singur lucru: ne adaptează la mediu, prin învățare și reînvățare. Manifestările subiective de mai sus sunt, pentru el, doar instanțe ale procesului de învățare și reînvățare. Toate memoriile, în special cele mai sofisticate și care țin de context (autobiografice, episodice) sunt consolidate în creier prin mecanisme imunitare de origine virală. Însăși arhitectura creierului e consolidată de molecule imunitare – imunitatea și creierul sunt, practic, aspecte diferite ale aceluiași lucru
– Testele au demonstrat că atunci când oamenii sunt expuși la ambiguitate, la figuri neclare, începe să li se pară că văd clar pattern-uri în imaginile respective. Când, însă, au ocazia să-și exprime convingerile cele mai ferme și intime, efectul ăsta e neutralizat. Acest fenomen este provocat de nevoia umană uriașă de a deține controlul. A deține controlul e o chestie adictivă. E la fel de adictivă ca și drogurile.”Tendința creierului e de a menține starea de homeostazie cognitivă, adică de a-și menține tot timpul aceiași parametri. Apoi, oamenii învață prin două sisteme afective: apetitiv (căutăm lucruri care ne fac plăcere) și aversiv (evităm lucrurile neplăcute). Mai joacă un rol important aici și mere exposure effect, „efectul simplei expuneri.” Cel mai mult ne plac lucrurile la care am fost cel mai des expuși. Ca atare, pentru că ne ajută să ne păstrăm iluzia de control, tot ce ne e familiar e apetitiv, iar necunoscutul e aversiv. Cum facem asta? Reactivăm amintiri din perioada în care rețelele funcționau la maximă capacitate. Atunci când oamenii sunt expuși la amintiri care declanșează nostalgie sunt mai optimiști decât atunci când sunt expuși la stimuli care nu le provoacă nicio reacție emoțională. Reactivarea memoriilor, e un posibil instrument în tratarea depresiei și a simptomelor depresive. Stresul poate fi redus cu cât o persoană e pusă să-și amintească mai în detaliu o amintire personală. Contează calitatea amintirii, adică abundența detaliilor, și nu valența ei. Altfel spus, nu contează dacă e o amintire pozitivă sau negativă, ci e important cât de exact ți-o poți reactiva.

Extrase din conferința Fereastra din creier prin care ne putem controla organismul, susținută de Prof.Univ. Dr. Dragoș Cîrneci, mai 2018.

Violeta Constantin,  Psihoterapeut cuplu și familie , asistent social principal