Ai uitat să zâmbești, să te bucuri și să simți că trăiești. Asemenea unui vârtej, durerea îți absoarbe întreaga energie. Dacă plângi cu cei care îți cer ajutorul înseamnă că și tu, cel puțin odată în viață, ai plâns. Dacă îi dai o bucată de pâine celui care ți-o cere, nu îl judeci întâi. Poate nu ți-a fost foame niciodată. Ai putut să te speli, să fii curat, să mănânci când ai vrut. Dar dacă ți-a fost, nu ai uitat niciodată cât de dureros este. Să privești fără a îndrăzni să ceri.
Ne dorim vieți perfecte. Am face orice să le avem. Tânjim după ceea ce ne lipsește, uitând de ceea ce avem deja. Ne ascundem suferința și zâmbim fals. Ne e teamă de ce va zice lumea. Ne e frică de trădări și ne ascundem înăuntrul nostru, acolo unde credem că nu ne vede nimeni. E vorba despre mine și despre tine, de noi. Oricât am fugi unul de altul, ne revedem pe sinuosul drum al necazurilor și bucuriilor noastre.
Nu mai avem timp să ne vorbim, deși am avea multe să ne spunem. Ai vrea să îți deschizi sufletul, să respiri ușurat, să îți găsești liniștea, ca și mine. În loc de asta, suntem prea departe că să ne mai putem auzi. Tu, pe calea ta. Eu, pe a mea.
Alegem să visăm la cele mai bune versiuni ale vieților noastre, acelea pe care nu le-am trăit niciodată. Am făcut alegeri împotriva noastră și nu ne mai asumăm consecințele. Într-un târziu, obosiți să tot așteptăm binele pe care îl facem din ce în ce mai greu, îmbătrânim ursuzi și reci. Le-am văzut pe toate, îmi vei spune, iar eu îți voi răspunde că nu aș vrea să plec așa de repede.
Ai iubit pe cineva până la capăt? Dacă nu, ar trebui să știi că timpul nu-i niciodată suficient pentru cei cu adevărat îndrăgostiți. Dacă da, însemnă că ai trăit fericit până la adânci bătrâneți. Ai avut nevoie de pâine, de apă și de haine doar pentru celălalt. Când el a fost mulțumit și împlinit, ai fost cu siguranță și tu. Devenim romantici doar în fața ecranelor de tot felul. În mod virtual, după un scenariu perfect, se derulează filmele în care am fi dorit să fim actorii principali. Încremeniți de uimire în canapelele lor confortabile, oamenii au uitat cum e să fie ei înșiși daruri esențiale pentru cei pe care îi iubesc. E luna Darului de Sus, născut pentru ca, tu și eu, să regăsim bucuria de a ne oferi unul altuia. După aceea, nu ar mai fi nevoie de nimic.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „