Pentru că oamenilor trebuie să le atingi sufletul. Să le asculți inima, așa cum Dumnezeu o face în fiecare clipă. Au multe de spus și au rămas așa de puțini cei care să-i asculte! Lacrimile care stau să curgă, zâmbetul care ascunde strigătul de ajutor. Toate acele gesturi care ne redau umanitatea pierdută în iureșul muțeniei adoptate ca metodă de supraviețuire. Se simt în lume miasmele perfecțiunii impuse, ale unui alb imaculat ce se vrea dovada unei transparențe care nu mai există de mult. Sunt stârnite tenebre ale unor adâncuri rănite, nevindecate decât de ura constantă, devenită crez de temelie.
Adevărul este forțat să urmeze direcția oficială. Să se conformeze pentru a nu mai fi distins de miniciuna grosolană. Are nevoie de majorități și de recunoașterea unanimă a celor care, deși orbi, spun că văd totul. Răstignit între tabere, își dispută cu tristețe dreptul la existență. Invocat ca ultim argument, sfârșește prin a fi condamnat la uitare. E prea periculos pentru o lume obișnuită să mintă și să fie mințită tot timpul.
Să îi privești în ochi, să le contempli durerea, să încerci să le înțelegi frica. Să le vorbești cu acea naturalețe a copilăriei. Așteaptă cuvintele ca pe o ploaie binefăcătoare. Să regăsești acel timp pentru celălalt. Deși vorbesc mult, au nevoie de cineva care știe să tacă.
Au uitat cum e să li se facă dor. Acel sentiment al golului interior, al dragostei neîmpărtășite, al cuvintelor rămase nespuse sau neauzite care să ascută până la nebunie simțurile amorțite. Adulmecă mireasma eternității în fiecare respirație a iubirii. Acel aer tare al Învierii care cutremură un întreg Univers dominat de întuneric și teamă.
Sunt convinși că toate sunt la locul lor. Că așa trebuia să se întâmple, fără anomalii, fără interferențe, fără surprize. Uniformitatea Legii care ucide Duhul dătător de viață. Au mai rămas câțiva nebuni imperfecți, bolnavi și îndrăgostiți de freamătul frunzei. Ea crește pentru a cădea pe frunțile celor ce privesc spre Cer. Acea legănare a ei nu poate fi oprită de cei care nu mai cred în culorile toamnei târzii, de munte.
Ne-au fost furate viețile pentru a ne fi oferită doar aceea pe care e convenabilă pentru toți. Iar ei se trezesc cu dorința de a fi mângâiați de Cineva.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „