Nu-și mai amintea nimeni când am plecat în căutarea liniștii. Aflată, poate, pe vreun țărm, într-o biserică sau, de ce nu, într-o inimă, ne chema acasă. Câteodată ni se părea că am ajuns, că ne putem odihni, în sfârșit. Învățați cu vacarmul, avea ceva în ea care ne speria. Ne făcea să fugim în altă direcție, cu aceeași dorință arzătoare de a ne opri. Niciunul nu-și putea explica sfâșierea aceasta între meditația blândă a repausului și tăvălugul infernal care accelera înspre un orizont mereu îndepărtat.
Mereu era cineva care dorea să fie primul și, de asemenea, un întârziat gata să renunțe la tot. Se țineau discursuri înflăcărate pentru a fi elucidat misterul acelui capăt de drum. Trebuiau oferite motive temeinice de a-și continua călătoria spre acel tărâm al odihnei. Fuga însemna viață. Nu mai puteam să ne auzim gândurile, să avem luciditatea plină de nebunie și de dor a singurătății. Vroiam să ne parcurgem viețile cu viteza luminii crezând că vor deveni nesfârșite. Ne înșelam amarnic… Timpul nu asculta decât de intensitatea iubirii de care eram capabili. Doar atunci clipele se lungeau în nesfârșite veacuri.
Ne căutam reciproc. Știam că sunt și oameni care ne pot odihni cu rugăciunile lor, cu acea pace adunată din zbuciumul interior. Oamenii liniștii după care tânjeam îndelung. Împuținați și răsfirați în imensitatea pustiului Îl căutau neîncetat pe El pentru a ne întâlni pe noi, cei obosiți de povara cărărilor noastre. Atunci drumul începea să urce spre înălțimi pentru a ne putea oferi priveliștea acoperișului lumii. În acel aer rarefiat al muntelui ne umpleam de Lumină ca de o bucurie negrăită. Să facem o casă sau corturi acolo? Uitam adeseori că liniștea-i precedată de suferință și de gol. Că pentru a se încheia această pribegie trebuie să fim priveliște îngerilor și oamenilor. Să pendulăm deasupra prăpastiei deznădejdii.
Minciunile și lașitățile, confortul vinovat al trădării ne alimentează frica pentru a o lua la goană. Ne simțim urmăriți de toți cei care n-au făcut-o. Nu avem nicio explicație pentru curajul și demnitatea, seninul și împăcarea lor. Adulmecăm în ei limpezimea de cleștar a Adevărului și îi invidiem din răsputeri. Sunt din ce în ce mai mulți cei care cred că toate acestea nu se vor încheia. Spre mirarea lor, când se vor fi sfârșit toate, vom fi aflat Liniștea.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „