Suntem convinși de acuitatea vederii noastre. Nu ne scapă nimic și cântărim atent surplusurile celui de lângă noi. Preocupați de bogații lumii, îi ocolim indiferenți pe înstrăinații, flămânzii, însetații, prizonierii, bolnavii și desculții pe care îi întâlnim zilnic. Ne îndreptăm spre Judecată fără să ne gândim la riguroasa selecție a oilor și a caprelor. Trăim ca și cum n-am (mai) muri niciodată. Vedem fără să credem că suntem văzuți și, apoi, ne arătăm mirați de proximitatea Celui care Se Una cu aceștia „prea mici” ai Lui.
Filantropia noastră are nevoie de urmăritori atenți și suntem îndrăgostiți de slava care vine de la oameni. Ar fi destui mișcați de foamea, setea, boala, singurătatea celor de lângă ei, dar gândurile lor frumoase nu țin loc de împlinirea reală a unor nevoi. Mila față de celălalt nu e o simplă ideologie cu care să cucerești mulțimile. Iubirea Lui are nevoie de mâinile noastre și e criteriul acelui moment unic în care vom fi văzuți așa cum suntem în realitate. Discreția Lui e asigurată de aceia pentru care a devenit Hrană, Adăpost, Apă, Prieten, Haină și Doctor.
A fost mereu acolo, împreună cu toți nefericiții pe care mulți îi văitau cum că i-ar fi părăsit Dumnezeu. Era prezent în foamea, setea, goliciunea, singurătatea, boala și închisorile lor. Suferea împreună cu ei, El Însuși Beneficiarul indiferenței celor care n-au făcut pentru că n-au văzut. Când, în sfârșit, se arată în toată splendoarea Sa dumnezeiească, pe Scaunul Slavei, nimeni nu se mai îndoiește de o asemenea Prezență. Grandioasă, universală, ultimă, Judecata e momentul discernerii faptelor și al oamenilor. Risipite o întreagă istorie, neamurile se adună înaintea Lui. Vechile atașamente și ierarhii contrafăcute sunt supuse criteriului Iubirii. Umanitatea își regăsește unitatea în El, iar scuza nevederii e declarată invalidă. Cu toate acestea, drepții vor merge la Viața veșnică, în timp ce „blestemații”, la osânda veșnică. Credința că răutatea supraviețuiește, iar binele este o pierdere de timp, este falsă. În realitate, pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, Mila are întotdeauna ultimul cuvânt.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „