Toți cunoscuții îmi sunt martori – consider că acest confict dintre generații are numeroase cauze, iar pe unele dintre ele îndrăznesc să le pun pe seama unor frici. Teama celor tineri că nu se vor putea ridica la nivelul așteptărilor celor mai în vârstă, dar și teama celor în etate că vor fi înlocuiți de cei aflați la început. Nu îmi doresc să generalizez, mă refer cu precădere la locul de muncă, nu neapărat în viața de zi cu zi. Personal, m-am lovit de această problemă, de acest conflict latent.
Munca alături de oameni a fost întotdeauna ceva dificil, dar și extrem de frumos. Cred cu tărie că pentru a lucra într-un astfel de domeniu este necesară o anumită vocație – exact ca în cazul meseriilor de cadru didactic sau de medic. Cu toate acestea, nu de puține ori se întâmplă ca persoane fără niciun fel de înclinație de acest fel să coordoneze oameni. Revenind la subiect, căci așa cum mă caracterizează, am deviat de la el, munca într-un mediu în care coexistă mai multe generații este întâlnită în toate domeniile, este firească și, după părerea mea, în cazul în care este fructificată corespunzător, poate genera rezultate extraordinare.
În altă ordine de idei, este absolut necesar ca noua generație să înțeleagă că experiența de care dau dovadă cei mai vechi în anumite funcții, respectiv domenii, este vitală atunci când vorbim de bunul mers al unei activități. Toate aceste mici discrepanțe iau naștere în urma unor școlarizări diferite, în urma unor principii diferite, în urma unor evenimente, ale unor vremuri diferite. Celor vechi le este greu să accepte faptul că lucrurile s-au schimbat, că un laptop îți poate ușura muncă, că prin el te poți ajuta pe tine însuți ținând evidențe, făcând situații și căutând mult mai repede informații pe care, într-adevăr, și un dosar ți le poate oferi – însă cu un efort mai mare și într-o perioadă mai lungă de timp. Pe de altă parte, celor mai mici, cei ce de multe ori s-au născut cu un calculator în casă, le este imposibil să accepte și să înțeleagă faptul că au existat vremuri în care hârtiile reprezentau adevăruri absolute, constituind dovezi și circulând cu ajutorul poștei, nu prin intermediul unui e-mail.
Atunci când fiecare dintre cele două generații, cea noua și cea veche, va putea ajunge la un numitor comun cu cealalta, atunci când reprezentanții acestora vor putea comunica fără prejudecăți și vor putea găsi cele mai bune soluții – fiecare aducându-și aportul așa cum se pricepe mai bine, abia atunci lucrurile vor evolua într-o direcție prosperă. Cât timp intriga, frustrarea și teama vor sădi în sufletul și în comportamentul celuilalt discordie, munca oamenilor ce provin din generații diferite va fi întotdeauna dificilă și de ea vor fugi toți.
Bunica mea îmi povestea că simte cum, treptat, colega ei cea noua îi ia locul, că organizează totul în mod diferit, că are impresia că știe tot și că pur și simplu ei îi este din ce în ce mai greu să facă față. Am îndemnat-o să facă un exercițiu de imaginație și să își închipuie că în locul noii colegi mă aflu eu. A început să plângă și mi-a mărturisit că nu s-a gândit niciodată la asta. M-a întrebat rapid dacă la jobul meu treburile stau la fel, dacă cineva de la mine din birou se comportă asemeni ei. I-am spus că da, i-am spus că adesea sunt trist, mâhnită și neputincioasă. I-am recunoscut că uneori, pentru a nu supăra, mă prefac că nu știu să rezolv anumite situații, anumite probleme pe care, de fapt, aș știi cum să le descurc – însă mi-e teamă. Mi-e teamă să nu fiu interpretată greșit.
Peste câteva luni am întrebat-o pe bunica mea cum se mai înțelege cu noua colegă. Mi-a răspuns că, fără supărare, e ca nepoata ei. Mi-a spus că datorită ei a învățat cum să printeze un tabel și că la rândul ei, bunica i-a povestit cum să abordeze unele situații, unii oameni din companie. A încheiat fluturându-și eșarfa “Așa eram și eu în tinerețe, nimic nu mă oprea! Și oricum eu nu mai am mult până la pensie. Mai bine să-mi ducă ea munca mai departe, decât nesuferita de Cornelia, o hoașcă acră!”
Am vrut să-i aduc aminte că au existat momente în care cu bună știință a tăiat aripile copilei sfioase ce încerca să-și croiască drumul în carieră, însă m-am abținut. Știu că n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului. Mi-o și imaginez spunându-mi “Cine, eu? Cum, mamaie, că ea e ca și tine!”

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.