Locuim într-o lacrimă și suntem îndrăgostiți iremediabil de ceea ce încă nu am trăit. Ne e teamă să atingem Cerul pentru că mereu ni se prelinge prin inimă. Împovărați de ură, nu mai avem încredere în nimeni. Glasul de sirenă al minciunii acoperă tăcerea măreață a Adevărului. Prea obișnuiți să fugim de toți, ne îndreptăm invariabil în direcția iubirii. Am rămâne cutremurați pentru o veșnicie de puterea ei de convingere. Dar alegem rutina trădării de prea multe ori. Plămădiți de acele mâini care ne-au îmbrățișat pe Cruce, nu vom putea fi vindecați vreodată de infinitul fiecărui cuvânt care ne mângâie. Alegem să fim răstigniți pentru o cauză străină, să trăim stingheri în propria singurătate și să suferim fără sensul creator al Jertfei. Nu mai înțelegem acea șoaptă care umple golul din noi. Am uitat de ce, când și pentru ce…
Eram mai puternici în slăbiciunea noastră, mai bucuroși cu puținul ce ne mulțumea. Am vrut să ne înălțăm fără a înțelege coborârea Lui. Transformați în simpli spectatori ai unor deșucheate filme de dragoste, am ajuns să ne hrănim cu fărâmiturile Ospățului la care am fost invitați de atâtea ori. Auzim ecoul îndepărtat al Glasului ce strigă în pustiul lumii. Ne place să vorbim despre lucruri pe care nu le-am avut niciodată. Ne îmbulzim să avem, pierzând bucuria de a dărui celuilalt. Am uitat că omul nu poate fi răscumpărat cu prețul greul al Sângelui și că nu are preț, așa cum ne amăgim cu fiecare lașitate de a ne vinde unii pe alții.
Trăim cu frica de a nu mai fi, de a nu mai avea, de a nu mai fi iubiți de nimeni. O veșnicie micșorată la câțiva ani ne dă iluzia că nu vom mai pleca niciodată de aici. Ne agățăm cu disperare de fiecare clipă, fugim înspăimântați de moarte și am pierdut seninătatea sfârșitului. Suflete moarte, răvășite de viscolele reci ale indiferenței, privim în gol fără mai pricepe ceva din ce ni se întâmplă.
Doar câteva cuvinte s-au auzit pe Cruce. În fața hulei, a batjocurii și a scuipatului a răsunat strigătul Iertării. Nu-i nevoie de discursuri înflăcărate despre Suferință, mai ales când cei atinși de atotputernicia unei secunde s-au lăsat seduși de ura care-i măcina dintotdeauna. Se aud bătăi de Inimă în pieptul fiecăruia dintre noi. Ale noastre, împietrite și obosite, ar trebui să se predea pentru a câștiga singurul război care contează: acela în care, învinși fiind, vom birui.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur”