Nemulțumirea nu este un subiect străin articolelor mele, mai ales că de-a lungul timpului am atins adesea, cel puțin tangențial, supărarea, mâhnirea, inconvenientul sau neajunsul mai multor persoane, cu privire la diverse aspecte, fie ele sociale, economic-financiare sau situații întâmplate în anumite comunități. Societatea eterogenă în care trăim, în care ne desfășurăm activitățile, este într-o continuă mișcare și tocmai această multitudine de caractere și de statuturi o fac imprevizibilă. Cu toate acestea, așa cum era de așteptat, de foarte multe ori, oameni cu interese comune, cu plăceri similare și cu dureri asemănătoare, se strâng în grupuri sociale distincte, ușor de recunoscut. Ei bine, nu știu dacă toate aceste grupări pot fi catalogate, însă – cel puțin figurativ – pe una îndrăznesc să o numesc adunarea nemulțumiților.
În mod evident cu toții avem nemulțumiri personale și nu numai, pe care le expunem în anumite cercuri, în fața prietenilor, a familiei și uneori chiar și în fața străinilor. De fapt, asta obișnuiam să facem. În ultimul timp observ că din ce în ce mai mulți cetățeni își exprimă aceste nemulțumiri legate fie de clasa politică, fie de aspecte economice, culturale sau/și sociale pe rețelele de socializare, în fața unor oameni pe care nu îi cunosc, dar cu care se aseamănă din punctul de vedere al mâhnirilor și pe care îi unește, la un anumit nivel, nemulțumirea.
Nu îmi doresc să fiu înțeleasă greșit; în mod evident, fiecare dintre noi simte și rezonează în anumite direcții, cu anumiți oameni. Ceea ce este perfect normal. Cu toate acestea, știți lozinca ce este prea mult strică? Unerori, aceasta se aplică extrem de bine și în situația prezentată. De ce spun toate aceste lucruri? Pentru că în ultimele săptămâni m-am tot lovit de nemulțumirea colectivă a cetățenilor orașului meu. Așa cum probabil știți, v-ați dat seama sau aflați acum, locuiesc în Târgoviște, un oraș aflat – cum îmi place să spun – la poalele Turnului Chindia. Municipiul s-a dezvoltat frumos în ultimii ani și, ce-i drept, după foarte mult timp în care lucrurile nu prea s-au mișcat, Târgoviștea se schimbă la față și lucrurile se îndreaptă spre o direcție bună.
Deschiderea unui mall, reabilitarea unor zone extrem de populare și istorice chiar, construirea unui parc tematic și renovarea completă a altuia sunt doar câteva dintre dovezile unui nou început – sperăm prosper. De asemenea, renovarea cinematografului local care se afla într-o stare deplorabilă și pe care mulți părinți îl priveau nostalgic, a unor străzi, trasarea unor parcări și a unor piste pentru bicicliști, precum și amplasarea unor locuri de joacă în puncte strategice.
Toate aceste acțiuni au fost umbrite de împroșcarea cu noroi în clasa politică, de solicitări ale justificării bugetului (ceea ce mi se pare perfect normal și extrem de necesar, dacă și numai dacă se fac în interesul cetățenillor și nu al opoziției partidului aflat la conducere), dar și de întrebări absurde precum ce ne trebuia nouă parc, când spitalul județean stă să pice? La fel de pertinentă mi se pare și această chestiune, însă felul în care ea a fost pusă mi s-a părut absurd. Dacă pentru cină nu pregătesc meniul complet și aleg să fac doar felul doi și desert, lipsa primului fel nu le face pe celelalte două inexistente. Da, exemplul este pueril și sunt capabilă să pricep că lucrurile se fac în funcție de nevoi, dar ținând cont de cum a arătat orașul meu pănă acum câțiva ani, tind să merg pe premisa: ceva e mai bun decât nimic.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.