Trebuie să recunosc că scrierea acestui articol are la bază câteva rânduri pe care tocmai le-am terminat de citit. Sunt mânată de o forță ce a luat naștere din ideea altei femei care, pentru a nu știu câta oară, își strigă durerea. A fost de ajuns un singur fragment ca să-i simt oful și să rezonez cu ea, i-am dat dreptate și mi-am dorit, în sinea mea, ca în momentul în care gândurile ei mi-au ajuns față mea, tristețea să nu se fi aflat, încă, pe chipul și în inima ei.
În esență, ca să va fac să înțelegeți contextul și să puteți să apreciați într-un fel sau în altul situația, am să vă spun că mesajul femeii era însoțit de o fotografie cu trupul acesteia, dezgolit – de haine și de prejudecăți. Tristețea îi țâșnea din ochi, iar vorbele ei păreau un strigăt disperat nu neapărat după ajutor, ci mai degrabă îmbrăcau forma unui îndemn către toate celelalte femei. Un îndemn spre solidaritate, spre susținere reciprocă, spre feminism, spre sinceritate și curaj, spre tot ceea ce înseamnă sexul frumos, ca artă, nu ca obiect.
În timp ce citeam îmi treceau prin cap tot felul de gânduri. Mi-am amintit cum m-am simțit pusă la zid pentru felul în care arăt, pentru modul în care mă îmbrac, pentru cum gândesc, pentru principiile mele, pentru că m-a durut, pentru că am plâns, pentru că am clacat sau, din contră, pentru că am îndrăznit să zâmbesc, să sper, să visez, dar mai ales, pentru că m-am născut femeie. Nu toate cele de mai sus mă dor, de fapt. Ceea ce mă întristează cu adevărat este faptul că mai presus de orice, am fost judecată de alte femei, nicidecum de băbați.
În mod ideal, suntem surori ale aceluiași univers-mamă, trebuie să ne fim aproape, să ne ferim – pe cât se poate, una pe cealaltă de bârfă, de prejudecăți, de injurii, de jigniri, de violențe, de râsete superioare, de neîncredere, de răutate gratuită. Trebuie să fim îngăduitoare, toate trecem prin probleme similare, toate ducem o luptă în care, încă din cele mai vechi timpuri, barbații câștigă, toate vrem cu ardoare să ieșim, în cele din urmă, învingătoare. Și nu, nu ne dorim locul întâi pe podium, ci egalitate; egalitate care, de multe ori, întârzie să apară tocmai pentru că nu ne considerăm cu toatele de aceeași parte a baricadei, ci ne secționăm singure, ne disecăm de puteri, ne considerăm slabe. De ce? Încă nu știu, dar un lucru e cert, indiferent de mame, toate ne-am născut surori ale aceluiași univers!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.