Avem o curioasă plăcere în a ne bucura când cineva e mai jos decât noi, când îl vedem căzut, pierdut, confuz. Grăbiți să îl judecăm, să îl etichetăm, avem convingerea că eradicăm în acest fel păcatul. Atunci păcătosul se refugiază în lumea lui, bine știind că nu mai are loc în rândul celor drepți, perfecți, imaculați. Dacă s-ar găsi cineva să asculte tumultul sufletului său, acea frământare continuă ce face să se mistuiască inima lui ca ceara, viața lui ar fi alta. Orientată greșit, iubirea lui s-a risipit în aburul gros al patimii.
Păcatul îl înconvoaie pe om în așa fel încât să nu mai ridice ochii din pământ. Săvârșit cu ușurință, își așează treptat lanțul cel greu pe grumazul celui care nu-i sesizează multă vreme gravitatea. Trecerea anilor potențează părerea de rău și scoate la suprafață rănile adânci pe care le-a provocat. După ce au fost aduse tot felul de justificări și circumstanțe atenuante de către protagonistul lor, la un moment dat, se dă la o parte cortina grea a unui final dramatic: ca o umbră, ne urmăresc consecințele unei indiferențe prelungite.
Cu o forță vecină cu nebunia și-a trăit viața într-o tensiune insuportabilă. S-a căutat pe sine în fiecare plăcere și a aflat o imensă absență, o plictiseală de moarte. A știut mai bine ca oricine cât de jos poate cădea omul, a cunoscut de aproape iadul deznădejdii și s-a trezit de fiecare dată în imensitatea singurătății sale. Când a început să plângă a simțit acea ploaie ce răcorește arșița insuportabilă a dorului pe care nu și-l înțelesese niciodată. A căzut în genunchi, aducând ce avea mai de preț, iar lumea s-a umplut de buna mireasmă a lacrimii. Săruta picioarele Lui și era de ajuns…
Nu se aștepta la iertare și tocmai de aceea a primit-o. Nu credea că e Cineva care să-i audă strigătul de disperare și i se răspundea la chemare. Nu spera să i se ierte datoria și, totuși, imensa povară a talantului a devenit ca un fulg. Mult a iubit și a primit absolvirea de cele mai întunecate patimi. Iubirea e întotdeauna nedreaptă, surprinzătoare, nebună. Topește reguli absurde ca într-un creuzet și dă naștere unei noi vieți, unui om nou. Cu o privire senină, acesta a dobândit puterea de a nu mai arunca piatra în nimeni.
O femeie plecată mult timp în nefericita aventură a unor iubiri ratate și reîntoarsă în casa unde se afla Singurul în stare să-i asculte plânsul. Poate că e și povestea ta. Sau a mea…

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur”