Apa cea vie. Căutarea oricărui om însetat poate deveni ocazia unei mari întâlniri și a unui dialog pe măsură. Mai mult decât cea pe care o bem în fiecare zi este una care îl face pe psalmist să strige: „însetat-a sufletul meu după Dumnezeul cel viu; când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu?”(Psalmul 41, 2) Adâncul omului cheamă adâncul dumnzeiesc în glasul căderilor de ape. Setea e dureroasă în cel care s-a înstrăinat în deșertul arid al păcatului. Acel gol imens din sufletul său nu ar putea fi mai bine descris decât de urgența pe care o impune uscăciunea și lipsa lichidului vital. La capăt de lume, într-un loc din care nu a mai rămas decât istoria vechilor patriarhi, samarineanca Îl întâlnește pe El, Cel care adapă întreaga făptură. Apa pe care El o poate da e Duhul Său cel viu. Întru El, inima omului devine fântână adâncă, izvor de viață și preaplin al bucuriei de a fi.
Acel Străin, privit cu multă curiozitate și suspiciune de mulți, ne spune toate câte am făcut. Le dă pe față, ne spune adevărata poveste și ne arată cine suntem cu adevărat. Împărțiți în neamuri diverse și închinându-ne pe munți diferiți, aflăm că am devenit temple ale Duhului Sfânt, locașuri ale prezenței Lui inefabile. Nu mai e nevoie să mergem la capătul lumii să-L căutăm. E chiar înăuntrul nostru, la o bătaie de inimă distanță. Semeți și plini de orgoliul nemăsurat al unei respirații de-o clipă, aflăm că trebuie să ne plecăm înaintea lui genunchii slăbănogiți ai inimilor noastre. O închinare perpetuă, intensă, ce durează atât cât suntem pe acest pământ și dincolo de orizontul Samariei celei de fiecare zi. Acel Duh vărsat în inimile noastre ce strigă cu suspine negrăite: Avva, Părinte!(Romani 8, 15) Răniți din pricina unei iubiri atât de mari, nu mai putem avea scăpare pentru că a venit ca să ne ridice la Cer, readucându-ne în Raiul pierdut al vechiului Adam.
Hrana Lui e să facă ascultare de Părintele Său. Orice dragoste se întregește în sacrificiul/jertfa pentru celălalt, mai slab, mai însetat, mai îndepărtat. Obișnuiți să-i sacrificăm pe alții ne vine greu să pricepem cum, fără niciun interes ascuns, El Își asumă tot ceea ce noi nu mai recunoaștem. Cei cărora nimeni nu le mai dădea vreo șansă află Izvorul Vieții. Pentru că cel mai greu e să biruim prin slăbiciunile noastre. „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea, când mi se zicea mie în toate zilele: „Unde este Dumnezeul tău?”(Psalmul 41, 3) Lacrimi făcute Pâine. Cine ar putea înțelege așa ceva? Tare trebuie să ne mai fie sete ca să intuim răspunsul…

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „