S-ar putea crede că, dincolo de mormânt, nu se mai întâmplă nimic. Că se așează liniștea uitării, că nu ne mai privește. De fiecare dată, însă, când ne amintim de cei ce au trăit odată, ne învăluie căldura dorului de moșii și strămoșii noștri. Începe să se audă dulcele susur al dragostei care se încăpățânează să nu dispară. Acoperiți cu viul pământului, devenit un uriaș dormitor, ei sunt bobul de grâu ce stă să răsară pentru a hrăni încă o lume cu puterea lui de a învia. Altădată știam să atingem cu deplină delicatețe lutul din care am fost plămădiți. Obișnuiți să alergăm desculți, mai aveam bucuria de a ne lăsa conduși de gândul că nimeni nu va fi înghițit de negura grea a uitării. Bunicii și străbunicii nu rămâneau niciodată datori: darurile lor dulci ne provoacă și acum foamea și dorul.
Acum ne privesc din fotografii și din tainice unghere ale sufletului. Mustăți și bărbi impresionante, chipuri limpezite în lumina altui timp ce nu pot fi șterse cu ușurința unui clic superficial. Viața e înregistrată cu fidelitatea uni ceas elvețian în veșnicia fiecărei clipe pe care o consideram pierdută iremediabil. Se odihnesc acum pentru a fi înviați în fiecare Sfântă Liturghie. Rostirea fiecărui nume sintetizează inegalabil infinitul poveștilor nespuse. Povestea lor e și a noastră, chiar dacă vrem să trecem mai departe. Îndepărtată sau apropiată, moartea ne-așteaptă după fiecare colț. Severă-nvățătoare pentru fiecare, ne oferă dovada cea mai certă că vom pleca de-aici.
Ne mistuim în fiecare lumânare-aprinsă. Și plângem fără să ne vadă nimeni. Ne rușinăm de proprii neputințe și ne-amăgim cu așteptări prelungi. Ar fi frumos să stăm pe-aici o veșnicie, dar nu ne-am mai reîntâlni cu El, cu ei, cu noi; cuprinși de doruri vechi, am fi mai singuri și mai goi pe dinlăuntru. Mai spune câte unul, cuprins de verva unor calcule caduce, că nu am mai avea nevoie de nimic. Se minte singur, sărăcuțul, flămând și însetat de ce-i lipsește. Lipsit de haine, bolnav și uitat, ar ști atunci cât valorează o invitație la masă și la sfat.
Ne credem prea săraci să oferim ceva, dar nu în a avea, ci în a fi stă taina iubirii: a fratelui, a mamei și a tatei…

P.S. Mâine nu e doar despre ei, ci despre noi, ce vii, rămași aici pentru o vreme ca să-mplinim o datorie sfântă: a dragostei ce nu-nțelege moartea.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „