Suntem mistuiți de o teribilă sete de infinit. În arșița unui veac transformat într-un imens abator, am găsit cele mai rafinate tehnici de a elimina orice spiritualitate din viețile noastre. În pofida faptului că ne credem atât de speciali și unici, acceptăm cu ușurință argumentele considerate imbatabile ale diverselor forme de evoluționism. Am renunțat la originea noastră măreață pentru a ne căuta strămoșii prin peșteri sau deșerturi îndepărtate. E greu să oferim vreo explicație satisfăcătoare adierilor tainice ce ne înfioară inimile. Nu prea găsim răspunsuri satisfăcătoare la interogații de genul: de ce ne-am născut și de ce murim, în cele din urmă. Hazardul are serioase limite când vine vorba de înaltele idealuri ale unor făpturi ce descind din maimuțe.
Rătăciți, asemenea unor oi, fiecare umblam pe calea noastră. El a venit să ne reamintească adevărata noastră poveste, istoria unui destin uitat în negura vremurilor. Cu fiecare om care I-a bineplăcut, S-a apropiat de de noi, a devenit ca Unul dintre noi. A luat Trup pentru a-L oferi pe Duhul. Ne-a întregit prin fiecare cuvânt, ne-a vindecat, ne-a căutat până în adâncul iadului și a călcat cu Moartea Sa pe moartea noastră dăruindu-ne Învierea cea de obște. Mai mult, asemenea Trupului Său, am devenit și noi temple sau biserici ale Duhului Sfânt: „dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.”(Romani 8, 9) Pogorârea Duhului Sfânt dezvăluie, în sfârșit, identitatea noastră și arată că omul nu este om fără Duhul Sfânt. Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția sunt semnele Acelei Prezențe mângâietoare care a transformat inimile noastre în izvoare de apă vie.
Suflarea de viață dătătoare a Mângâietorului risipește întunericul acelui chip străvechi și zugrăvește cu neîntrecută măiestrie Chipul Cuvântului, stârnind dorul nostru de Patria cerească. Iar Părintele, văzând pe fiul cel risipitor întorcându-se acasă, îl îmbrățișează ca pe Fiul Său, bucurându-se. Și, pentru că îl iubește, îi dăruiește noua haină a harului pentru că, cele vechi, de piele, nu-i fuseseră date pentru totdeauna. Iar oamenii, deveniți lumini în Lumina Mângâietorului, s-au unit cu acea dragoste care stă la temelia noii lumi ce s-a născut: Biserica. Foamea și setea după El își vor fi găsit astâmpărul…

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „