Trăim mirajul promisiunii că, la un moment dat, vom deveni o comunitate unde se vor fi rezolvat toate diferențele care ne animă până la consistente uri sau, mai rar, la prietenii pe viață. Vechiul ideal al Paradisului s-a metamorfozat discret în mirifice proiecte irealizabile. Construim pentru o generație care nu se mai naște, visăm la un iluzoriu final fericit, ne lăsăm învăluiți de luminile trandafirii ale unui viitor pe care nu-l vom trăi niciodată. De vom încerca să semnalăm goliciunea împăratului, vom avea parte de un întreg cor al celor fascinați de atotputernica minciună. Ochi au, dar nu văd. Sau, nu (mai) vor (să vadă).
Amintirea vie a celor care știau să se sacrifice pentru alții ne face să sperăm că, nobilii noștri contemporani, ar putea să nu mai fie hipnotizați de propriul lung al nasului. Atoteștiutori, când vine vorba de bârna din ochiul vecinului, se simt neputincioși fără ajutorul lui esențial. Suferim de singurătate și ne agățăm cu disperare propria copilărie, unde lucrurile respirau nădejde. Satul bunicilor noștri se hrănea cu nesaț din bucuria comuniunii, a dragostei și a respectului reciproc. Oamenii se salutau pentru că nu era nimeni străin și nici nu s-ar fi putut simți astfel. Acum, sărbătoarea a devenit zgomot, înlocuind liniștea rugăciunii și bunăcuviința șederii împreună. Inspirată și născută din cult, cultura populară e de muzeu și mai stârnește, uneori, acel adânc al sufletului românesc care vibrează-n doină și în cânt.
Vechile fotografii, din care se mijesc chipurile blânde ale celor care nu se-mbolnăviseră de selfiuri, ne duc în vechiul ținut, de necucerit, al lucrurilor care vor rămâne. Casele bătrânești, uitate și urâțite prin nelocuire, lăsate în paragina nepăsării, așteaptă inevitabila vânzare de către cei ce moștenesc doar bani, nu doruri. Ne-am înstrăinat de neam pentru ne risipi în cele patru vânturi, de unde, nici măcar numele nu ni se va mai întoarce.
Ziua Sfântului Ilie este despre adevărata noastră identitate și despre idolii de care ne lăsăm seduși adeseori. De a rămâne printre ultimii bărbați care nu-și pleacă genunchii cu ușurință, așa cum e noua modă, în fața oricui. Este despre Dumnezeul cel adevărat, uitat de cei cuprinși de febra posesiei ce se destrăbălează la umbra binevoitoare a tufișurilor de pe aiurea. Este despre renașterea unui popor care se îndrăgostise de alte obiceiuri. Și toate acestea încep cu o jertfă mistuită complet de Focul cel adevărat. E nevoie ca El să fie aprins în inimile amorțite ale celor care și-au pierdut orice speranță. Deci, nu promisiuni, ci Foc.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „