Într-o lume a oportunităților pozitive și negative, omul caută în manieră rațională sau sentimentală clipele de fericire. Reală sau virtuală, indusă sau conștientă, posibilitatea de a fi împlinit este simțită de fiecare diferit. Există un criteriu unic al fericirii și acesta reprezintă adevărul înțeles ca modalitatea exclusivă de a trăi. Adevărul nu este impersonal, el ține de ființa umană, lume, natura sau chiar de esența vieții. Dar omul se teme de adevăr! Pentru că este o ființă pervertită, care adesea face apel la plăcerile tenebroase ale instinctelor. Forța semiîntunericului e preferată în momentele incipiente ale afundării în goana după fericire. Pentru unii, fericirea e o iluzie, o clipă, un destin, o destinație, pentru alții un moment al trecutului apreciat la justa valoare după ce au gustat din suferință sau, pentru mulți, o luptă continuă pentru bunăstare. Amestecate sau separate, suferința și fericirea reprezintă porți ale sufletului către realitatea vieții. Fiecare le înțelege diferit și tocmai aici stă eroarea, deoarece ele au valențe universale, adică ceea ce e rău pentru unii nu poate fi bun pentru alții. Individualismul exacerbat a sechestrat fericirea în granițele neputinței umane. Azi plăcerile personale ucid fericirea prin capcanele consumerismului, trădării și ignoranței în urma cărora omul a devenit o marfă, un obiect puțin demodat care are nevoie constant de update-uri.
Valorile credinței nasc fericirea pentru că dețin germenii adevărului și iubirii. Privind la viața Mântuitorului Hristos, se remarcă suferința pe care a clădit fericirea noastră. A fost fericit oare? Răspunsul este legat de viața noastră. Dacă prin ceea ce facem ajungem să fim în stare de fericire împreună cu toți oamenii pe care îi întâlnim în diferite situații, înseamnă că am cunoscut smerenia, blândețea cumințenia rațiunii și puritatea inimii, am îndurat uneori lipsuri pentru binele celorlalți în care am avut sau care au avut încredere în noi investind timp, sentimente și speranțe. Corola fericirii pusă peste noi și lume nu trebuie servită de oamenii cu activitate efemeră, chiar dacă par cumva – și doar pentru un timp scurt – repere pentru societate. Nu sunt! Trec odată cu vremea. Fericirea e veșnică, e înscrisă în inima omului în care mintea uneori coboară pentru a-și astâmpăra setea după cunoaștere și dorul nespus al iubirii. Paradisul fericirii nu e distrus de suferință, dimpotrivă, atunci când se retrag apele tulburi ale răutății, rămâne o ființă care înțelege ce este fericirea în sensul ei veșnic. E greu să exprimi în cuvinte ce înseamnă această stare. Spre exemplu, un sărac nu poate înțelege faptul că un bogat e mai nefericit decât el, așa cum mintea odată pervertită întunecă frumusețea ființei, silind-o să-și accepte propria condiție pe care nu o poate schimba. Dar, peste toate acestea, fericirea înseamnă viață și speranță, o tensiunea a sufletului aflat în căutarea iubirii divine, care se intensifica odată cu trecerea prin timp. Viața nu este o poveste dintr-o lume extraterestră, ci un flux și reflux al fericirii iar adevărul și iubirea reprezintă semne ale prezenței lui Dumnezeu. Nu te opune acestui fapt pentru că indiferent cine ești, ce ai fost sau de cine și ce te bucuri, poți rămâne doar cu nostalgia neputinței unui muritor și nu cu fericirea care umple sufletul de liniște, lumină și bunătate.

Pr. Prof. Dr. Marin Bugiulescu,
Director al Seminarului Teologic Ortodox Sfântul Ioan Gură Aur, Târgovişte