Nu este prima dată când vorbesc despre articolele mele, fie la modul general, fie punctual pe anumite criterii. Titlul este, așa cum am mai spus de-a lungul timpului, parte a textului cu o importanță considerabilă, atât din punct de vedere literar, cât și din propria-mi perspectivă. Astăzi, mai surprinzător ca niciodată, mă gândeam că aș vrea tare mult să scriu un articol care să vorbească despre cât de mici cred eu că sunt anumiți oameni mari, iar titlul nu a întârziat să apară.

Atunci când vorbesc despre “oameni mari” fac fără îndoilă referire la adulți, deci vorbesc fără a folosi, încă, metafore sau sensul figurat. De cealaltă parte, prin “oameni mici”, cu siguranță nu fac trimitere la fizicul unui om, ci mai de grabă la comportamentul, la atitudinea și la personalitatea lui. Folosesc sintagma “cât de mici sunt oamenii mari” nu într-un mod neapărat peiorativ, căci anumite aspecte sunt de-a dreptul pozitive – nu toate, însă.

Odată ajunși la vârsta maturității, oamenii scapă de obiceiurile și caracteristicile unor copii, cu toate că din multe alte puncte de vedere rămân, pur și simplu, mici. Există situații și sentimente care trimit adulții înapoi la vârsta copilăriei, astfel că, din când în când, chiar și oamenii mari sunt mici, se alintă, au nevoie de atenție, se simt neputincioși, dezvoltă dependențe față de alte persoane și adoptă stări de furie asemeni celor de-o șchioapă. Un exemplu concret este cel prin care, chiar și mari fiind, oamenii își doresc, în anumite ipostaze, să se facă mici; de pilda, de drag sau de rușine.

Într-o altă ordine de idei, tot prin “oameni mici” putem vorbi, de data aceasta nu atât de pozitiv precum am făcut-o în rândurile de mai sus, de oamenii meschini, manipulatori, răuvoitori, nu foarte bine intenționați, negativiști, cei ce au o agendă personală și care acționează fără să țină cont de suferința pe care le-ar putea-o produce celorlalți. Îi numesc pe toți aceștia, în mod figurativ, mici. De ce? Pentru că nu se ridică la un nivel înalt, ci lâncezesc într-o lume rea, lipsită de moralitate. M-am ferit de când mă știu de această tipologie umană, am detestat să am de-a face cu ea, să lucrez cu ea, să dau de ea la magazin sau în trafic. Am considerat întotdeana că oamenii mici sunt frustrați, lipsiți de substanță, de curaj, de onestitate, de bunătate, de omenie, dar am ajuns la concluzia că ei sunt, de fapt, peste tot.

Astfel, conchid prin a spune, cu părere de rău, că din ce în ce mai mulți oameni mari sunt, de fapt, mici. Și nu genul ala de om pe care îți vine să îl stângi în pumn, să-l faci mic și de atâta iubire să-l îndeși în suflet, ci genul acela de om mare, care din punct de vedere moral este extrem, extrem de mic.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.