Nu știu cât de atentă sunt eu la detalii, însă caut de fiecare dată să studiez oamenii din jurul meu pentru a-i înțelege, pentru a le putea justifica comportamentul într-o anumită situațe, atitudinea vizavi de o anumită persoană. Mai am încă de învățat, însă nu prea multe, sau mai bine zis – nu pe toate, căci încă îmi doresc să las celor din jurul meu posibilitatea de a mă surprinde, chiar dacă uneori presupune să fiu vulnerabilă și din când în când așteptările să-mi fie înșelate.

Reveind, îmi place foarte mult să fiu atentă la cei din jurul meu, la cei din familie, la prieteni sau chiar la necunoscuți. De pildă, dacă stau lângă un om în metrou, mă întreb ce gândește, unde merge, de ce oftează. La fel fac și când sunt la semafor, ori la coadă la pâine, la medic sau la cine știe ce instituție publică. Sunt o persoană extrem de empatică și fac din problemele celorlalți, probleme personale, pe care încerc din răsputeri să le rezolv. Când reușesc, sunt fericită, când nu, mă cuprinde un sentiment de vinovăție. Un blestem sau o binecuvântare? Nu știu. Nu am căutat niciodată răspuns la aceasta întrebare, dar viața a avut grijă să-mi demostreze cu fiecare ocazie că este mai uman să ajuți, să protejezi, să oferi, să duci grija și încerci întotdeauna, atunci când este cu putință, să faci cuiva un bine.

Grijile de zi cu zi ne copleșesc pe toți. Lipsa banilor și a timpului naște, de multe ori, roboți, indivizii unui sistem bazat pe individualism, bolnav, solitar, trist; indivizii unui sistem bătrân care nu-și dorește decât să moară. Încă de la o vârstă fragedă am început să conștientizez că dacă nu filtrăm problemele de bucurii, cele dintâi o să ne îngroape într-o depresie funcțională pe care nici n-o s-o conștientizăm – sau, în anumite cazuri, pe care o să o conștientizăm decât prea târziu. Fericirile acestei lumi sunt multe, la tot pasul, simple și destule, însă oamenii aleg să se împiedice de mici nenorociri: pătarea unei bluze, zgârierea mașinii. Exemple banale, însă de câte ori nu v-au deranjat astfel de situații? Câte ore n-ați stat supărați pentru vreuna dintre cele două variante?

De fiecare dată când în cercul meu de prieteni se vorbește despre empatie, ori despre lipsa ei, despre poziția populației într-o anumită situație, discursul meu se învârte în jurul aceleași idei: nu pot înțelege, de fapt, pot înțelege, dar nu pot accepta, că în anul 2021, în secolul XXI, în lumea în care trăim, există oameni care nu au ce să mănânce, părinți care își văd copii plângând de foame. Desigur, toate acestea sunt departe de noi, de așa-zisa lume civilizată, dar există, undeva într-un colț al planetei, sau poate mai aproape decât ne-am fi gândit. Unii dintre semenii noștri nu au acces la apă potabilă, nu vorbesc despre sistem medical sau cultură, ci despre nevoie primare: alimentarea cu hrană și apă. Între timp, noi ceilalți, aruncăm tone de alimente la gunoi, nu contorizăm apa risipită și mergem pe premisa că “nu e ca și cum dacă economisesc eu sau cumpăr mai puțin, un somalez va trăi mai bine”. Și nu, nu e vorba de asta, e vorba de principii. Este vorba despre indolența și indiferența noastră, a oamenilor, cu privire la traiul altor oameni care, din păcate, nu au avut norocul de a se naște într-o țară dezvoltată. Este vorba despre puterea noastră de a schimba ceva și despre atitudinea noastră de a nu face nimic, de fapt.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște