Ne-am eliberat de conștiință. O lentă eroziune interioară ne-a paralizat simțurile inimii. Reacționăm pripit, sub imperiul emoțiilor, și judecăm aspru păcatul fratelui, fără a-l observa pe al nostru. Deși se strigă împotriva oricui, tăcerile rămân vinovate. Convinși de propriile noastre adevăruri, pierdem limpezimea Celui cu majusculă și nu ni se mai vede chipul mutilat, oglindit în mocirla groasă a minciunii. Pentru a supraviețui vinovați, ascunși în perdeaua de fum a laudelor celorlalți, am reușit să ucidem în noi ultima fărâmă de umanitate. Altădată eram mai optimiști, pentru că negrul era negru, iar albul era alb. Astăzi, în atmosfera plumburie a acordurilor unanime, suntem convinși că n-ar mai fi nimic de spus. Mai bună e lipsa de ecou a unor voci pe care nu le vom fi auzit vreodată.
Impostorii ne țin savante lecții de moralitate. Lașii vorbesc despre curaj, iar hoții, ajunși desăvârșiți în mașinațiuni financiare, sunt profeții orbi ai unui public avid de ultimele ponturi în domeniu. Istoria se rescrie fraudulos și o amnezie gravă ne tulbură confortul fad al spectatorului absent. Doar nebunia ar mai putea salva pe-acela care se-ncăpățânează să creadă-n purul Adevăr. Milioanele de vieți netrăite s-au risipit asemeni unui abur. Nici gândul nu mai îndrăznește să răzbată platoșa de gheață a unor inimi moarte. Și-atunci, singurătatea devine unic-alinare. Retragerea din lume, doritul cer senin, iar apa bun-a vieții, se-ntinde-n depărtări.
Există un monopol al frământărilor pe care să le liniștim. Semnalul, dat de această mulțime a antenelor care știu totul, e propagat până-n intimitatea fiecărui gând al nostru. Răsăriturile și apusurile devin invizibile, bucuriile și suspinurile, irelevante, iar delicata simfonie a vieții e dezacordată monstruos de neîncetate frici și previziuni. Solitudinea cămării în care, pe ascuns, ne rugam blândului nostru Tată, a fost abandonată în favoarea luminilor strălucitoare ale agorei în care, doar suntem adunați, dar nu mai auzim pe nimeni.
Vrem să fim cât mai diferiți de ceilalți pentru că am uitat de mult care este adevărata noastră identitate. Ne place să o reconstruim perpetuu, asemeni unei fugi de noi înșine. Identitățile sunt vinovate de neputința crasă de a ne satisface vechiul orgoliu de a rămâne unici, fără vreun reper. Ne pipăim rănile fără să ne mai doară și zâmbim tâmp la o lume care-i dusă la plimbare.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „