În lumea ideală în care îmi doresc să cred că trăiesc, oamenii nu au neapărat timp, dar își fac întotdeauna, doar pentru a se bucura de minunile din jurul lor. Am ieșit în oraș, ieri, puțin după apus, mi-am luat luat paltonul, pălăria și pentru orice eventualitate, umbrela. Un felinar natural lumina întreg cerul, de parcă ora ceasului ar fi arătat încă amiaza. Atunci mi-am dat seama că a trecut atât de mult timp, încât am și uitat când a fost ultima oară în care mi-am făcut timp să complimentez luna.

Și nu, articolul prezent nu este neapărat despre lună, ci despre cât de rar ne oprim din viața agitată pe care o avem cu toții, doar pentru a contempla natura, ori pentru a asculta păsările, pentru a aprecia căldura soarelui sau pentru a admira florile sau roadele copacilor. Am uitat, oare, să iubim ceea ce ne înconjoară? Când am renunțat la privitul, la ascultatul și la palpatul frumosului? Întrebările acestea m-au bântuit toata seară și, cumva, cred că am înțeles de când n-am mai observat natura cu adevărat. De când am crescut!

Copil fiind, îmi aduc aminte cu nostalgie perioada în care mă întorceam acasă dinspre grădiniță. Știu că eram fascinată de frunzele ruginii, de mirosul florilor, de vietățile din jurul meu, că mă opream la fiecare colț de stradă să privesc furnicile, copacii, să întreb de ce plouă, ori de ce bate vântul. Explicațiile îmi dădeau aripi și îmi intensificau setea de cunoaștere, voiam să știu din ce în ce mai multe despre celelalte planete, despre stelele cerului, despre cum merg cei de vârsta mea la grădiniță în alte țări, despre ce mănâncă francezii. Câte și mai câte întrebări, câte “de ce?”-uri!

Eram copil și aveam vreme pentru toate, între timp am crescut și timpul parcă este din ce în ce mai puțin. Am uitat să mă bucur de natură, de aerul curat, de munți, de frumusețile acestei lumi pe care am uitat s-o apreciem. Oamenii mari nu mai au când să se oprească să iubească, să cânte, să danseze în ploaie, nu mai au când să citească la umbra unui copac, ori să privească viața insectelor. Pe geam nu ne-am mai uitat de mult, cerul nu l-am mai fotografiat, soarelui nu i-am mai mulțumit, pe iarbă nu am mai mers cu tălpile goale, iar pe lună am uitat să o complimentăm.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște