„Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.“ (Luca 19;40)
În vacarmul mediatic național sau local, omul rațional – format în lumina credinței și a adevărului – pendulează între a reacționa la inepțiile unor politruci contrafăcuți de falsele rostuiri sau a lăsa tăcerea, pacea interioară să se exprime prin argumente pentru a estompa obrăznicia malefică a propagandiștilor din orice rețea.
TĂCEREA nu e un cuvânt instigator, pentru că exprimă realități și valori. E aprofundată de filosoful Ludwig Wittgenstein potrivit căruia ea ajunge acolo unde nu poate pătrunde cuvântul. A îndemna la tăcere nu însemnă neapărat lipsa oricărui sunet, ci absența cuvântului. Pentru filosoful Martin Heidegger, cuvântul este cel care menţine un lucru în fiinţa sa. În cadrul creștin, Cuvântul este Hristos, sau Logosul, Adevărul. Raportul cuvânt-tăcere arată că tăcerea reprezintă golul, pe când cuvântul, partea plină. În consecință, tăcerea este pozitivă, chiar dacă nu o exprimă cuvântul; în schimb cuvintele, nu: dacă sunt goale, fără conținut, așa rămân. Citim uluiți astăzi afirmațiile specifice lui Nietzsche sau Kierkegaard, propagate pe rețelele sociale, care scot la lumină drama vieții unui individ ce se percepe a fi „aruncat” în lume de o divinitate pe care nu o cunoaște, omul fără Dumnezeu. Disperarea individului pierdut în haosul existenței îl face să oscileze între un hedonism manierat și consolarea prin minciună. Gravitate situației este amplificată de faptul că are adepți, simpatizanți care îl susțin în obscurantism și ignoranță, astfel îi dau impresia că are dreptate, omul ce se pricepe la toate.
STRIGĂTUL PIETRELOR reprezintă atitudinea celor în care pulsează viață. Biserica este un organism viu sau Trupul lui Hristos. În cadrele ei, oamenii-creștinii sunt acele părți sau pietre ale credinței, care primesc și exprimă iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru (Chefa=piatră) este cel mai bun exemplu în acest sens, care prin puterea credinței, ascultării și iubirii lui Hristos a devenit simbolul pietrei care strigă, ia atitudine, apără Biserica și pe membrii ei. Spre deosebire de tot felul de agregații și congregații ideologiste, mai noi sau mai vechi, Biserica este un ansamblu plin de viață și iubire, în care, atunci când cineva este atacat, suferă fiecare parate, dar și întregul. Evident, și în proximitatea ei se petrec unele trădări și hoinăresc unii trădători. Nu putem asista impasibili la tot felul de atacuri și campanii mediatice care prin minciuni și insinuări, prezentări trunchiate ale adevărului și alte presupuse corelații imaginare, distribuie (share) o realitate falsă, la care aderă (like) facil cei care acționează instinctual. Biserica Ortodoxă însemnă pentru români și România forma maternă a vieții, a iubirii, a identității, a culturii … Oricine s-a născut român și oriunde ar fi are în ființa sa această forță genetică ce străbate istoria și promovează intrinsec tot ceea ce e de valoare, neamul și credința.
- La toate acestea, Biserica – prin slujitorii ei – răspunde cu adevărul și puterea iubirii lui Hristos, răstignit pe nedrept, dar înviat pentru noi. „Oare mama uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine. Iată, te-am însemnat în palmele Mele; zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!” (Isaia 49, 15-16).
Pr. Prof. Dr. Marian Bugiulescu,
Director al Seminarului Teologic Ortodox Sfântul Ioan Gură Aur, Târgovişte
