De mângâierea și dragostea lor nu putem vorbi la trecut. Așezați întru odihna Celui Întâi născut din morți, se vor scula împreună cu El pentru a desluși taina trecerii de aici. Șoaptă sacră a rugăciunii rostite în lumina discretă a lumânării trezește doruri pe care le credeam apuse. Casa bunicilor e paradisul uitat al copilăriei noastre. Zâmbetul mamei e seninul fiecărui răsărit de care ne bucurăm. Cuvintele înțelepte ale tatălui, apusul unei zile în care am mai învățat ceva. Râsul cristalin al copiilor plecați prea devreme mistuie inima oricărui părinte care tânjește de un dor infinit. Suntem uniți în rugăciunea Bisericii-Mamă, care nu ar putea uita vreodată viețile lor ascunse în Viața Lui. Pomenirea lor nu înseamnă o simplă reamintire, ci o nădejdea vie că moartea nu are ultimul cuvânt.

Vine o vreme când dorul devine rugăciune. Când privim mormintele lor și vedem cum se oglindește în ele Cerul înstelat al Duhului ce se poartă peste haosul deznădejdilor noastre, așteptând să reverse bucuria înmiresmată a harului. Numele lor se transformă în chemare la Lumină. Vechile cruci, îmbătrânite din cauza lacrimilor, sunt scena unor povești de viață care se încăpățânează a fi spuse în continuare. Deși ne macină amnezia trecutului și suntem sclavii unui prezent care aleargă spre un deznodământ cunoscut, pomenirea lor arată că din oameni nu rămâne decât dragostea: a noastră, a celor de după noi, în măsura în care am reușit să lăsăm moștenire, nu averi, ci dor.

Am transformat totul în calcul, iar generozitatea mâinii prefăcute în dar o mai au doar cei ce oferă totul, neavând nimic. Râdem bezmetic de grija pentru cei plecați de aici, crezând în nemurirea rece a celui care își conservă igienic orgoliul și răutatea. Învierea e condamnare pentru cei care nu au știut niciodată cum e să trăiești cu adevărat. Și nici măcar în moarte nu mai cred cei care își tratează frica cu ingredientele seci ale supraviețuirii. Uită rapid suferința crudă a despărțirii, aruncându-se în baia de gheață a unor inimi de piatră. Rămași singuri pe lume, vor înțelege că solitudinea lor duce la exasperarea celor care n-au crezut în nimeni pe această lume a durerii și a întristării.

P. S. Asta ca să nu ne bizuim pe noi înșine, ci pe Dumnezeu care înviază morții…(Sf. Apostol Pavel)

Hristos a înviat!

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Gură de Aur” din Târgoviște”