Terminam liceul când am aflat pentru prima dată despre TED Talks. M-am îndrăgostit imediat de concept, de ideea de a promova la nivel global constatări ale unor oameni care au cu adevărat ceva de spus. Tot atunci am făcut cunoștință cu discursurile motivaționale, cu parenting-ul modern, cu povești de viață noi, cu experențe interesante. Am devorat internetul și am ascultat reflecții cu privire la subiecte din toate domeniile, chiar și din sfere care nu mă preocupau neapărat.

Unul dintre primele discursuri, probabil și cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc irevocabil de tot ce înseamnă TED Talks, este despre iubire, mai exact despre creierul îndrăgostit, a lui Helen Fisher. Ea vorbește despre cum reacționează anumite proteine prietenoase atunci când ne simțim atrași de unele persoane, ce procese chimice au loc la nivelul creierul atunci când iubim, ce face corpul nostru și ce se produce în interiorul lui atunci când suntem îndrăgostiți. Tot ea ne propune, ținând cont de cele menționate mai sus, ideea că iubirea se împarte, cumva, în trei categorii.

Am revăzut discursul de foarte multe ori, însă recunosc că ultima oară când l-am ascultat a fost acum câțiva ani. Nu o să dau play înainte de a vă scrie vouă despre ce vorbea ea mai exact, ci în schimb am să povestesc din amintiri, lăsându-mă să-mi pun propria amprentă asupra ideii sale.

Aflăm astfel că o primă formă a iubirii, una cu procese interioare nu neapărat complicate, însă destul de multe, se manifestă atunci când ne aflăm în faza de “lust”, de dorință arzătoare, de sexualitate, de nevoia de a vedea pe cineva des, de a-l atinge, de a-l simți. Iubirea animalică, carnală, pe care popular o numim atracție fizică. Interesant este faptul că ea nu este singulară, căci aflăm tot de la Helen Fisher, antropolog de profesie, că suntem capabili să simțim această formă de iubire pentru mai multe persoane, în mod concomitent. Intensă și consumatoare, ia naștere și se stinge într-o perioadă relativ scurtă de timp, de cele mai multe ori imediat după ce dorința carnală este satisfăcută.

Într-o manieră total opusă, aflăm despre cea de a doua formă, cea pe care o numim clasic: dragoste. Aici nu mai vorbim despre sexualitate, căci îndrăgostiții preferă să stea împreună și să se privească, să mănânce la restaurant, să vizioneze filme la cinema, să respire același aer și să stea despărțiți cât mai puțin timp. Știința arată că atât de multe eforturi face creierul nostru să-și concentreze întreaga atenție asupra unui singur om încât la un moment dat obosește. De aici și ideea că dragostea durează trei ani. Este de la sine înțeles că ea nu poate fi simțită pentru mai mulți parteneri deodată.

În final, doamna Fisher ne spune despre iubirea de tip atașament, despre dragostea pe care, probabil, o vedem la cei îndeajuns de maturi încât să pună respectul în fața sexului și în fața disperării de a fi cu o anumită persoană non-stop. O vedem acolo unde oamenii sunt prieteni, acolo unde oamenii au trecut prin multe împreună, acolo unde oamenii se știu, cu defecte, cu calități, și se acceptă. Ea poate deveni platonică și proiectată, asemenea primului exemplu, asupra mai multor persoane în același timp.

Promit să vorbesc, pe larg, despre fiecare în parte într-un articol viitor. O să vă spun atunci despre cum privesc eu iubirea, despre cum cred eu că se manifestă asupra noastră, ce schimbă în noi, ce dezvoltă, cum ajungem la ea, cum o percep, câtă nevoie avem, sau nu, de ea în viețile noastre. Despre cum crede știința că iubim și despre cum iubim, de fapt.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște