Zilele trecute scriam cu cerneală neagră într-un colț, pe o bucată de șervețel, că unoeri am impresia că mă sufoc și că pe cât de mare este lumea, pe atât de tare simt că mă strânge și că nu-mi găsesc locul în ea. Am rămas pentru câteva minute blocată și am realizat că una dintre cele mai mari frustrări pe care le am se leagă de faptul că nu am curaj să iau atitudine, nici măcar nu îndrăznesc să visez la anumite chestii. Privesc neputincioasă la tot ce se întâmplă în jurul meu de parcă sunt un simplu spectator al unei piese de teatru proaste.

Mă simt de parcă în lumea aceasta mare eu am creat o lume mai mică, numai a mea, asemeni unui glob de cristal prin sticla căruia mă uit afară, dar pe care mi-e teamă să îl sparg. Mă gândesc că sunt atât de multe locuri frumoase pe care aș putea să le vizitez și atât de multe lucruri minunate pe care aș putea să le fac – sau mai bine spus pe care aș fi putut să le fac, căci simt că deja este prea târziu – și știu că n-am să mă bucur niciodată de ele. Simt că existența mea este banală și că aș fi putut să fac ceva extraordinar cu viața mea, însă nu am făcut-o. Sper doar să am ocazia, cândva, să o mai iau o dată de la capăt. Ultimul rând al acestui paragraf mă face să mă gândesc la “Iona” a lui Marin Sorescu și la unul dintre citatele mele preferate: “Mamă, […] mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… […] Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.”

O frustrare mare născută dintr-un cumul de frustrări mai mici mă face să cred ca nu sunt suficient de bună, de curajoasă, de inteligentă, de frumoasă și de descurcăreață. Mă face să cred că este deja prea târziu să sper la mai mult. Mă face sa cred că nu am suficient de multe, că n-am văzut îndeajuns de departe, că m-am plafonat și că viața mea este lipsită de entuziasm, de succes. Nu știu când am început să lucrez la fundația acestui zid care mă ține prizonieră și care nu îmi dă voie să sper. Știu, însă, că fiecare cărămidă este puternic cimentată, și cu toate acestea, sunt zile în care reușesc să zăresc printre crăpături.

Am acest sentiment nu de ieri, sau de astăzi, ci de ani de zile. Mi se întâmplă ca în acest moment să fiu fericită, mulțumită și recunoscătoare, ca mai apoi, în momentul imediat următor, să mă izbească această frustare, să mă sufoc și să nu mă pot înrădăcina nicăieri, în niciun loc și în brațele niciunui om. Poate că așa sunt eu și că această trăire mă va urmări întreaga viața, nu știu. Mă aflu, probabil, într-o pasă în care nu știu neapărat nimic, în care pur și simplu las urme pe geamul acestui glob nenorocit de cristal, asemeni unui copil mic care privește în interiorul unui magazin de jucării cu nasul lipit de vitrina acestuia.

Articolul de astăzi este pur metaforic, deloc pragmatic. Astăzi sunt diferită de cea pe care o citiți în mod normal, de cea cu care oamenii din jur vorbesc. Articolul de astăzi este ca un oftat interior pe care am simțit nevoia să îl materializez pe premisa: dacă spui cu voce tare, dispare!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște