M-am lovit de multe ori de lipsa inspirației și nu puține au fost articolele în care am tratat subiecte pur și simplu banale. Cu toate acestea, am căutat mereu să aduc ceva nou, să scriu despre mine într-o manieră unică, tocmai pentru că nimeni altcineva nu ar putea să o facă. Poate că n-au fost dintre cele mai reușite, însă întotdeauna textele mele au fost pline de emoție, chiar și atunci când poate că vocabularul a fost destul de sărăcăcios. M-am dăruit în întregime și de multe ori m-am gândit că doar citind, cunoscuții m-ar descoperi printre rânduri – fără să fie nevoie să-mi vadă numele sau fotografia.

Așa cum ne arată calendarul, căci doar el ne aduce aminte că suntem în ultima lună din an, vremea comportându-se ca o toamnă târzie, care parcă a uitat să plece, suntem în decembrie, iar luminile orașului veghează peste noi. Brazii împodobiți, căbănuțele cu vin fiert, fularele groase și agitația cumpărăturilor – ingredientele perfecte pentru această perioadă.

Îmi propun în fiecare dimineață să fiu fericită, să îmbrac ceva care mă face să zâmbesc, să îndeplinesc zilnic câte o sarcină importantă, iar spre seară să mă liniștesc la lumina unei lumânări puternic parfumate și îmbrățișând o carte bună.

Zilele trecute am început prima mea carte interactivă. Nu prea știu cum să o descriu, însă cred că perioada în care am decis să o citesc nu putea fi aleasă mai bine. Stau pe canapea, înconjurată de multe perne, beau ceai și dau filă după filă. Ieri am ajuns la capitolul cunoașterii – practic câteva întrebări formulate isteț, care îți dau posibilitatea să așterni pe hârtie gândurile tale din acel moment și să completezi, astfel, cartea – deveind, practic, co-autor. Nu m-am simțit pregătită să răspund la primele două, însă la a treia mi-am promis măcar să mă gândesc, nu neapărat să formulez ceva și să notez. Am citit-o, am recitit-o, am reținut-o. Am închis cartea și m-am dus la geam. Am rostit-o cu voce tare. După câteva minute de aberat, am răspuns, de fapt, la ceva ce avea să-mi dea de gândit ceasuri bune. Am ajuns la concluzia că sunt..emoție. În fiecare zi a vieții mele, pe lângă altele, sunt emoție, emoție lăuntrică și nu numai.

Nu cred că mi-am spus niciodată ceva atât de frumos, mie însămi, însă cumva am reușit, în sfârșit, să însumez într-un cuvânt ceea ce consider că sunt. Fie că mă fâstâcesc, că mă alint, că iubesc, că sunt frustrată și furioasă, că mă doare, că mi-e dor, că ofer, că îmi asum, că mă supun, că port de grijă, că port în suflet, că am sau nu, că reproșez, că urlu sau că strig, că mângâi sau că trântesc, că sprijin sau că doar îmi pasă, că ajut sau că mă răzbun, trăiesc! În fiecare zi a vieții mele trăiesc un carusel de sentimente și de trăiri care mă transformă dintr-o simplă muritoare în emoție pură.

Cartea despre care vă povestesc e bună! E foarte bună! Atât de bună încât atunci când închid ochii mi-e ușor să mă imaginez într-o lume magica, asemeni unei Alice brunete într-un Wonderland modern. Acolo mă întâlnesc cu personaje fantastice sau înfricoșătoare, de pildă cu Bunătatea, cu Empatia, cu Iubirea, cu Furia, cu Durerea, cu Frustrarea, ori cu Răzbunarea, ne punem într-un cerc, iar când vine vremea să ne prezentăm, eu îmi rostesc numele stânjenită și le spun: eu sunt voi toate, eu sunt Emoția.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște