Târgurile de Crăciun, organizate în majoritatea orașelor, fac deliciul atât al copiilor, cât și al adulților. L-am vizitat și eu pe cel din centul municipiului Târgoviște. E mic, dar îmi ajunge. E încărcat de emoție. E plin de pitici care se uită cu fascinație la lumini, la căsuțele încărcate cu jucării colorate. Cu toate acestea, unii părinți oftează. Grijile îi năpădesc și n-au putere să se bucure. Prețurile sunt cele care îi întristează și tot prețurile sunt cele care fac diferența dintre un Moș Crăciun cu putere financiară mare și un Moș Crăciun mai puțin norocos din acest punct de vedere.

V-am mai povestit anul trecut despre scrisoarea dureroasa a unei mame care ruga toți părinți să ofere copiilor, din partea lui Moș Crăciun, daruri modeste. Argumentul ei era că nu îi poate expica celui mic de ce el a primit cadou un roboțel, în timp ce colegul său de clasă, ultima generație în materie de telefoane mobile. Cum să îi explice ea de ce Moș Crăciun e mai darnic cu unii și mai puțin darnic cu ceilalți? Internauții fie au înțeles-o și au fost în asentimentul ei, fie au blamat-o pe motiv că fiecare cumpără copilului său ceea ce își permite. Ea, în schimb, nu vorbea despre ce ar trebui să le fie oferit celor mici, ci despre sutele de ocazii în care aceștia ar putea să primească cadouri, din partea lor, nu din partea Moșului. Căci Moșul e unul și ar trebui să vină la toți copii, egal, simbolic.

M-a întristat textul ei, text ce a circulat pe rețelele de socializare luni întregi. Astăzi, însă, am asistat la un alt fel de durere. La una mai cruntă. Mă aflam într-unul dintre supermarketurile din orașul meu, iar pe unul dintre raioane un tătic stătea în genunchi în fața unei fetițe cu bucle aurii. El era îmbrăcat modest, dar îngrijit, iar fetița cu siguranță avea nevoie de încălțări noi. N-aș fi vrut să stric momentul, însă mă grăbeam atât de tare și produsul de care aveam nevoie se afla aproape de ei, încât nu am avut ce să fac. A trebuit să pășesc timid, de teamă să nu îi deranjez. Desigur că n-am vrut să aud ceea ce își spuneau, din motive etice, dar și pentru că mi-am dat seama din expresia de pe fața celei mici că tatăl încerca să îi explice, cu greu, de ce nu îi poate cumpăra cea mai frumoasă și cea mai nouă păpușă din raft. Ea suspina, iar el abia își stăpânea lacrimile. Era vorba despre prețul mare al jucăriei, despre faptul că familia nu avea posibilitatea să facă o astfel de cheltuială și că mai potrivit ar fi să-i cumpere celei mici cizmulițe. Explicația era calmă, duioasă. Fetița și-a îmbrățișat în cele din urmă părintele și i-a promis că a înțeles situația, însă după câteva clipe, aceasta și-a șters nasul cu mâneca gecii și i-a spus răspicat: “Lasă, tati, o să i-o cer lui Moș Crăciun! Anei deja i-a adus-o!”, iar el i-a răspuns, zâmbind, că pentru asta va trebui să îi scrie o scrisoare Moșului, luând-o de mână.

Am înțeles atunci, poate mai mult ca niciodată, efortul oricărui părinte de a-și face fericit copilul. Am stat înlemnită câteva secunde și am uitat că mă grăbesc. M-am uitat la nenorocita aia de păpușă și mi-am adus aminte de scrisoarea mamei, cea despre care v-am vorbit mai sus. Mi-aș fi dorit să știu adresa fetiței și să pot să fiu în acest an, măcar pentru ea, Moș Crăciun. Spun “măcar” pentru că în situația aceasta se află mii de părinți, milioane de copii. Chiar și în situații mai rele! Moș Crăciun nu vine peste tot, iar acolo unde el nu ajunge, e bine să mergem noi. Oamenii. Învăț în fiecare an că Moș Crăciun este o forță, iar noi spiridușii săi.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște