Nu mai sunt copil, iarna nu mă mai găsește plină de zăpadă pe haine, la săniuș. Am mai crescut între timp, acum sărbătorile sunt mai mult despre familie și mai puțin despre Moș Crăciun. Oricum ar fi, în diminețile de decembrie încă mă lipesc de caloriferul cald, deschid geamul și respir mirosul inconfundabil al gerului. Primii fulgi de nea mă bucură enorm, țurțurii de gheață la fel, luminile ce împodobesc orașul, brazii verzi, cadourile, oamenii care încearcă să fie mai buni. Toate strigă: Crăciun! Îmi aduc aminte cu nostalgie de copilăria mea, cumva, perioada aceasta mă trimite înapoi în timp. Regret ca doar cu gândul mă pot întoarce acolo.

Nu obișnuiesc să vorbesc prea des despre dorințele mele. Uneori sunt atât de ocupată încât agăț visurile mele într-un cui imaginar, ori le pun pun pe un dulap înalt, dar oricum ar fi, niciodată nu uit să mai deschid, măcar din când în când, cutia cu speranțe. Nădăjduiesc să fiu întreaga mea viață un om bun. Îmi doresc cu tot dinadinsul să schimb ceva, să las în urmă oricât de puțin. Pun preț pe tot ceea ce mă înconjoară și consider că nimic nu este întâmplător.

Ce legătură au toate acestea cu perioada magică în care ne aflăm? Ei bine, cred că aceasta este vremea în care majoritatea dintre noi încearcăm să ne aducem aminte de noi însine. Primul paragraf nu este întâmplător. Vorbeste, cumva, de copilăria după care tânjim cu toții. Atunci când nimic nu era imposibil, când visurile ne erau călăuză, speranțele rugăciune, nădejdea cel mai de preț dar.

Astăzi mă simt mare. Adult cu responsabilități, om în câmpul muncii, plătitor al taxelor, încerc să îmi întemeiez propria familie, însă tot astăzi, privind luminile din brad și decojind portocale, mă simt copil. Sunt din nou acasă, familia e strânsă în jurul mesei, se aud clinchete de pahare și de clopoței, colindătorii bat la ușa, iar eu îl aștept nerăbdătoare pe Moș Crăciun.

Cred că acesta este unul dintre milioanele de motive pentru care găsesc perioada sărbătorilor magică: călătorim în timp cu o mașinărie numai de noi știută, între “acum” și “atunci”. Închidem ochii și parcă ne simțim în brațele mamei, zăpada ne bucură chipul și gerul ne îmbujorează pomeții. Colindele răsuna, noaptea dintre ani se grăbește să vină, iar noi? – noi nu-l mai așteptăm pe Moș Crăciun, însă sperăm ca anul ce vine să fie mai bun, mai blând și mai senin, mai plin de realizări, lipsit de griji, de neajunsuri și de suspine. Ne aflăm la limită și nu ne putem hotărâ: să mai zăbovim puțin în visul copilăriei sau să dăm piept cu viața în speranța că nu vom dezamăgi copilul din noi?

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște