Celălalt articol cu care m-am prezentat în fața dumneavoastră în acest sfârșit de săptămână vorbește pătimaș despre un aspect, important – consider eu, pe care nu mi-am dorit nicicum să-l evit, să-l amân, ori chiar să-l fac uitat. Atât de mult mi-am dorit să vă pot spune și altceva despre pandemie, căci statistici vedem la tot pasul, încât am decis să deschid și astăzi un același soi de subiect, însă într-o manieră diferită de dezbatere.

Nu am să mă repet, sau cel puțin voi încerca să nu o fac, am să trec peste partea în care vă explic ce înseamnă coronavirusul SARS-CoV-2, rata de răspândire a acestuia, modalitățile în care sunt oamenii afectați, repercusiunile, dar și peste celelalte aspecte legate de situația epidemiologică în care ne aflăm. Toate aceste informații sunt extrem de ușor de accesat, cu toate că mă îndoiesc vehement de faptul că mai există cineva care, la ora actuală, nu știe ce presupune această pandemie.

Aud, văd, citesc peste tot că noua mutație pe care a suferit-o virusul atacă în special copiii. Nu știu cu exactitate dacă este așa, nu m-am informat suficient încât să am o părere bine conturată pe care să îmi permit să o exprim într-un spațiu public, mărturiile apropiaților nu cântăresc destul, iar deocamdată judecata rămâne la stadiul de teorie. Până atunci, însă, îmi dau voie să pun pe tapet altceva.

Nu este prima dată când într-unul dintre articolele mele vorbesc despe categoriile de oameni cu care empatizez extrem de mult atunci când vine vorba despre nenorocirea pandemică căreia, sincer?, încercăm să îi facem față cu toții. Este vorba despre copii și bătrâni. Suferința lor este cea care mă dezarmează cel mai tare, nesatisfacerea nevoilor lor este cea mai dificilă de acceptat. Neputința, teama, deznădejdea, singurătatea, amintirea, dorul, suspinul, sunt doar câteva dintre emoțiile care mă încearcă atunci când iau contact cu povestea tragică a unui copil bolnav, a unui bătrân care nu mai așteaptă decât să moară.

Vă povesteam acum mai bine de câteva luni despre cei mici pe care îi cunosc, despre nepoții mei, despre pritenii mei care în ultimii ani au fost binecuvântați cu astfel de îngeri, vă spuneam cum printre primele cuvinte pe care le-au rostit, unul a fost “covid”, stăteam de vorba cu părinții lor și îmi spuneau că este incredibil cum lumea celor mici a început în mijlocul pandemiei și continuat să se învârtă în jurul ei.

Una dintre bunicile mele, singura rămasă în viață, este, spune ea, foarte norocoasă. Mă sună de câteva ori pe săptămână și îmi vorbește despre vecina ei, care e singură și pe care nepoții nu o pot vizita des. Își vorbesc de peste gard și cu toate că afară temperaturile din termometre au scăzut considerabil, bunica mea iese din casă de fiecare dată când o aude pe vecina ei, așa – “să-i țină de urât”. Înainte să îmi închidă telefonul îmi spune tăios că mă așteaptă, iar eu, ca un copil cuminte, mă conformez. Avem posibilitatea sa o vedem zilnic: copii, nepoți, gineri și nurori. Îmi aduc aminte că am avut o perioadă în care, în încercarea de a o proteja, mergeam mai rar la dumneaei. Până într-o zi, când ne-a chemat pe toți și ne-a zis că preferă să moară de boală, decât de singurătate.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.