Știți cum se spune, că în viață este bine să fim echilibrați, să nu facem excese, să fim cumpătați, să nu trecem de la o extremă la alta. Suntem învățați încă de mici că alb sau negru, bine sau rau, nu există. Ni se vorbește despre nuanțele de gri, despre circumstanțele atenuante. Încă nu știu ce să cred, nu am o idee clară despre unde să mă situez. Sunt o fire destul de impulsivă încât pot să spun că statul pe barieră nu mi-a fost niciodată prieten. Am fost fie de o parte a ei, fie de cealaltă. Desigur că sunt momente în care astrele se aliniază și reușesc, cumva, să nu mai văd asceastă indecizie ca pe un dușman. Se întâmplă să fiu îndeajuns de capabilă să țin seama de toți factorii, să aleg cu în limitele normale, să acționez cu măsură. Alte dăți sunt exact așa cum poate că m-ați citit de zeci de ori: un om al extremelor.

Și dacă măcar unul dintre voi se întreabă cum am ajuns să vă povestesc toate acestea, în mod cert o să vă explic. Inserez aici un citat extrem de cunoscut și, consider eu, de potrivit în situația de față, din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, amintind de romancierul Camil Petrescu: „Adesea excesul de precizare duce la confuzii – e asta una din ciudățeniile logicii.” Tot un exces, tot eu demonstrându-vă că sunt un om prea puțin echilibrat, un scriitor care fie nu acordă detalii deloc, fie acordă amețitor de multe. Și dacă stau bine să mă gândesc, așa am fost mereu: am dat fie deloc, fie tot. Nu m-am putut opri, nu am avut limite, nu am avut măsură. În dragoste, în prietenie, în orice fel de relație interumană pe care am dezvoltat-o la un anumit moment. Cum era de așteptat, sfârșitul acestora m-a găsit fie la fel de îndestulată ca la început, fie goală și secată de toate cele ale mele, de nerecunoscut, însă întotdeauna pregătită pentru următorul astfel de contact – pentru care aveam fie de dat tot, fie de dat nimic.

Revenind, mă gândeam de dimineață la articolele săptămânii trecute, la cât de ușor au fost scrise, la lejeritatea cu care am așternut ideile, la cât de frumos s-au sedimentat unele peste celelalte. Am concluzionat că fie inspirația vine în valuri, fie nici măcar inspirația nu se poate hotărî de ce parte a baricadei este. Sunt situații în care reușesc cu foarte mare ușurință să redactez un articol și situații în care mă chinui atât de tare încât trec zile în șir fără ca eu să am ceva îndeajuns de bun încât să vadă lumina ziarului. Mă conformez. Chiar dacă întotdeauna am urât ideea de a mă supune, când vine vorba de mine, încerc să-mi acord clemența pe care consider că o merit. Nu a fost așa întotdeauna, obișnuiam să fiu nemiloasă, aspră și mult prea dură cu mine însămi. Viața mi-a demonstrat, însă, că „alb și negru” nu este întotdeauna suficient și că „gri” poate fi exact terenul neutru pe care, din când în când, ne putem odihni sufletul, mintea și trupul.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.