Am fost întotdeauna o fetiță răsfățată, capricioasă și încăpățânată. Părinții și bunicii mei m-au crescut într-un mod prețios, iar de teamă să nu mă îndrept spre un drum greșit, viața mi-a arătat că nu este întordeauna despre mine, așa că am învățat. Am învățat plătind scump, datorită vieții, care tot din dragoste, mi-a oferit lecții valoroase fără de care nu aș fi fost omul de astăzi. Cunosc bine diferența dintre “din cauză” și “datorită”, folosind cea de a doua variantă nu am făcut decât să subliniez faptul că mulțumită vieții, tocmai pentru că m-a iubit întotdeauna, am țintit de când mă știu către cea mai bună versiune a mea.

Revenind, cei din jurul meu m-au făcut mereu să mă simt specială. De mic copil mi-au fost date, doar pentru că bunul Dumnezeu a oferit familiei mele anumite posibilități, toate cele necesare pentru o creștere frumoasă. Nevoile materiale mi-au fost satisfăcute și recunosc că nu de puține ori chiar și mofturile. Cu toate acestea, nici ai mei n-au uitat să îmi vorbească despre cum trebuie să fiu, despre cum mă vrea societatea de fapt, dar și despre cum consideră ei că ar trebui să procedez în anumite situații. Ai mei au fost mereu cu un pas în spatele meu, m-au asigurat fie că n-am cum să cad, fie că și dacă se întâmplă să o fac – merită! Ei sunt motivul pentru care nu mi-a fost frică nicicând să explor, să descopăr, să mă las citită, să devin vulnerabilă, să am curaj să fiu eu. Ei sunt cei fără de care eu cea de astăzi nu ar fi existat niciodată.

Nu îmi aduc aminte să fi scris vreodată un articol întreg despre părinții mei, însă i-am scris ori de câte ori am avut ocazia. Am scris, printre rânduri, că-i iubesc pe ei, că-i iubesc că m-au învățat despre viață, că mi-au spus s-o iubesc și s-o trăiesc, să o apreciez.

Am fost întotdeauna o fetiță răsfățată, capricioasă și încăpățânată. Am crescut și oamenii pe care i-am cunoscut m-au făcut uneori să simt că nu merit câte am, că nu merit câte îmi oferă ei, că nu pot singură și că oricum nu pot foarte multe. I-am crezut orbește și am uitat, am uitat de părinții și de bunicii mei care-mi spuneau că merit tot, că pot tot. Abia după multă suferință, după multe complexe sedimentate în sufletul și în mintea mea, am reușit să mă revăd copil. Să mă revăd copil în sânul familiei, răsfățată și capricioasă, încăpățânată, dorinică să descopăr, să mă las descoperită, curajoasă, lipsită de frici și de temeri. Mi-au trebuit ani mulți și un singur om – cel potrivit, care să mă învețe să iubesc viața din nou, să o iubesc atât de tare încât, indiferent de lecțiile pe care mi le oferă, să nu uit niciodată că ea m-a iubit mereu, să nu uit niciodată că viața m-a răsfățat de când mă știu.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.