Vorbeam deunăzi cu o prietenă care îmi povestea despre un “coleg de presă” – spunea ea, pe care mă asigura că îl cunosc, cel puțin din vedere, “că doar lucrăm în același domeniu”. Și-atunci am avut o revelație. Nu e ca și cum nu v-am povestit niciodată despre mine, despre job-ul pe care îl am sau despre propriile convingeri, pe care le-am atins fie și doar tangențial, însă poate nu m-am făcut nicicând înțeleasă: eu nu fac presă. Am făcut doar o perioadă scurtă de timp, în facultate, mai întâi obigată de programa școlară și mai apoi, doar pentru câteva luni, să văd într-adevăr dacă-mi place. Probabil articolul de astăzi o să sune mai degrabă a justificare – cu toate că aș fi folosit un termen pe care-l consider mai potrivit, “disclaimer”, însă n-am vrut să risc și să fiu judecată în funcție de englezismele pe care le folosesc.

Repet ideea primară: eu nu fac presă. Presă fac doar anumiți oameni, mult prea cerebrali și mult prea capabili pentru ceea ce se întâmplă astăzi în acest domeniu. Și oricum, nu ăsta-i motivul principal, ci munca pe care o face un om de presă în comparație cu aproape inexistentul efort pe care îl depun eu, documentarea, alergătura după informație, distingerea subiectelor de himere, de fapte diverse. Acest cumul dificil de explicat, pentru care cuvintele sunt prea sărace, această afinitate pentru dreptate, pentru adevăr, această putere, integritate de care dau dovadă adevărații oameni de presă. Toate acestea, și multe altele, sunt doar o parte mică din presă, din jurnaliști. Eu, eu doar vă povestesc într-un jurnal virtual despre ce am mai făcut, despre ce mai cred, despre ce mi s-a mai întâmplat. Eu strâng experiențe pe care le cosmetizez și pe care vi le prezint. Eu nu cunosc descât foarte puțin, mai mult teoretic, decât practic, munca de teren, desfășurarea unei conferințe de presă, dar și alte aspecte cu care un jurnalist adevărat se lovește în viața de zi cu zi.

Eu fac o presă din pasiune, nu pentru remunerație, pentru o satisfacție interioară, pentru o dorință infinită de a mă dezvolta zilnic. De multe ori m-am judecat pentru alegerea facultății – mi-am zis că n-am să fac nimic notabil prin jurnalism, apoi am reflectat și am ajuns la concluzia că este poate printre puținele lucruri pe care le fac pentru mine și doar pentru mine.

Mă stânjenesc ușor la ideea că cineva, oricine – mai ales cineva cunoscut, m-ar putea citi. Mi-e drag să vorbesc cu voi, sau poate că “voi” sunteți doar un alter ego pe care îmi place să-l sfătuiesc, căruia iubesc să îi dau glas. Ceea ce fac eu nu se numește presă, este, de fapt, o experiență publică pe care o trăiesc de câțiva ani și fără de care nu aș mai putea să fiu eu. Cele două rânduri care închid fiecare articol postat sub semnătura mea mă numesc “masterandă”, cu toate că eu am terminat de mult acest ciclu universitar, însă exact așa cum conchid mereu, am rămas și rămân veșnic pasionată de artă, în toate formele ei, iar una dintre aceste forme este, după părerea mea, presa.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.