Cândva, în cruda-mi naivitate a tinereții, credeam că dacă-s un pic răzvrătit pe anumite concepții voi face revoluție. Și se prea poate ca în acel moment să fi avut dreptate, dar, a face revoluție pe anumite concepte și mai ales concepții, presupune să te păstrezi în luptă cu toată ființa, epuizându-te contra unor oameni care nu luptă pentru un ideal ci, făcând figurație, schimbă taberele  fără a le păsa că de fapt tu lupți nu pentru a-ți aroga vreo funcție ori vreun titlu, ci doar pentru o stare ce-o consideri o normală simplitate în ecuația vieții.

Ca să poți lupta cu morile de vânt trebuie să te faci vânt, iar pentru a înota împotriva curentului nu trebuie să te avânți deasupra valurilor, ci să te lași în adânc, să mergi în liniștirea de dincolo de spuma învolburată a ochiurilor  de apă ce te obosesc înainte de a înainta vreun metru.  Zâmbesc și-acum când mă gândesc câte ore am comentat în urmă cu ceva ani pe tema valentinului iubăreț, acest Cupidon al mileniului III care, mai încăpățânat decât un catâr străin de cele ale împerecherii prin însăși natura-i hibridă, a intrat în inimile doritorilor de senzații tari drept mângâietorul sufletelor rănite, devenind o monedă de circulație mondială convertibilă în orice moment de slăbiciune, chit că dobânzile plătite de cei ce-i cad în plasă sunt de multe ori achitate cu o viață alcătuită dintr-un lung șir de zile amare.

Există, bag și eu seama din scurtele-mi incursiuni virtuale, și-n aceste zile, animozități pe tema iubirii, fie că-i valentiniană, fie că-i dragobetiană, ca și cum, vezi Doamne, iubirea ține cont că-i 14 ori 24 februarie, că-i fix un an de la nuntă ori o lună de la gândul primului parastas festiv. Atât de trist mi se pare că azi, când omenirea a ajuns, se spune, la un nivel de cunoaștere atât de avansat, iubirea suferă cea mai crudă devalorizare din infinita-i existență, încât mă întreb dacă-n omul în carcasa-i de carne perisabilă mai are vreun dram de simțire care să depășească bariera materialului palpabil, căci în definitiv, dragostea de azi, în cele mai multe situații, nu mai este starea aceea care să stârnească fluturii adâncului de suflet spre a însenina și îmbujora chipurile celor ce iubesc, ci doar pipăirea fără  sațiu a unor obiecte și imagini ce n-au nicio legătură cu catifelata și sensibila plăsmuire plină de lumină a sufletului. Și nu despre eros vorbesc, e plină piața, tarabele-s ticsite de marfă veche și nouă pentru aceeași cumpărători aparent selectivi dar care, fără niciun sentiment, își vând ori fac troc câte o bucățică de suflet pentru câțiva centimetri de piele.

Oamenilor le este frică de iubire, le este frică pentru că iubirea, când este curată, pătrunde până-n cele mai secrete cotloane ale sufletului, căci unde-i iubire nu există ascunzișuri, nu ar trebui să existe întuneric.  Și spune Scriptura că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”. Plus că prea puțini cei care știu că la judecată, la cea de după, întrebarea de baraj nu va consta în a fi chestionat cât ai suferit, cât ai crezut ori cât te-ai rugat, ci cât ai iubit, ce dragoste ai răspândit, nematerialnică, celei/celui/celor de lângă tine. Nu există ziua îndrăgostiților, mai bine spus n-ar trebui să existe, indiferent de zi, nu la forma schiloadă și inestetică cu care suntem agasați, pentru că iubirea nu-i nici ciocolata în formă de inimioară (căci oricum cordul are altă formă), nici pluș de culoare roz și cu atât mai mult nici declarația din profilul virtual, de multe ori copiată, ce-o adresezi persoanei iubite cu gândul de a primi aprecieri din partea celor care, ca și tine, procedează la siluirea iubirii prin mărginite și sterile acțiuni.

Vin zile de iubire mărturisită public, dar oare, dispărea-vor în aceste zile bătăile, bețiile, crimele și răutățile dintre oameni? Marasmul e starea ce definește lumea acum, iar searbăda încercare de resuscitare a unor trăiri, doar prin perfuzii materiale, nu scoate iubirea din blocajul atemporal în care a intrat în momentul  în care omul a pus mai presus de simțire, materia, tactilul, pipăitul.

Ahhh, ce avere a primit omul de la divinitate și-o risipește printre degete pipăind forma și pierzând fondul. Cu mintea, prin imaginație, putem re-crea universul, dar desăvârșirea, numai prin iubire o putem atinge. Aici suntem repetenți, căutăm iubirea doar din an în an, cum zic și versurile unui cântec ce-a fost pe buzele multor generații de tineri:

Iubire, bibelou de porţelan,

Obiect cu existenţa efemeră,

Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră

Pe care te-am lăsat acum un an… .

Poate că vorbele mele pot părea fără sens pentru  mulți, dar dacă pentru puțini înseamnă ceva, e un pas. Și pentru a vorbele mele-s sărace, las la final cuvintele măiastre ale apostolului Pavel, apostolul iubirii, cel care, într-un capitol memorabil, încheie apoteotic definind iubirea ca fiind virtutea ce biruiește totul în viață și trece până dincolo de moarte: „dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”