Prinsă în corzile ringului pandemic, înghesuită între hateri și seculariști mediatici, Biserica se află înaintea unei decizii solomonice: Care este răspunsul la solicitările Guvernului de a amâna sau reformula vechi practici liturgice ?

O analiză matematică ne spune că oricare dintre variante este necâștigătoare:
1. Acceptarea soluțiilor epidemiologilor, însemnă practic abandonul credinței în fața rațiuni. Or, artileria grea a teologie se bazează pe antagonismul dintre rațiune și credință. Și nu trebuie să ne fie teamă să afirmăm dihotomic: acolo unde începe rațiunea sfârșește credința. Astfel, orice soluție venită din spațiul secular/laic, pleacă de la premisa posibilității contaminării, implicit negarea credinței. Nu discutăm aici dacă folosirea linguriței în uzul liturgic este o chestiune dogmatică sau canonică (nu este niciuna nici alta), ci faptul că orice mutare de pe pozițiile inițiale înseamnă acceptarea supremației RAȚIUNII asupra CREDINȚEI, ceea ce ar însemna sfârșitul credinței… și al Bisericii. Hristos ar rămâne un fapt istoric, Evanghelia – o filozofie de viață, martirii – legende în patrimoniul universal al culturii.

2. Amânarea Liturghiilor depline (prin aceasta înțeleg cu participarea și împărtășirea creștinilor), înseamnă negarea istoriei și a teologii ecleziale în ansamblul ei și recunoașterea posibilității unei biserici înafara trupului său mistic – Biserica vie. Fără acest trup mistic Biserica rămâne manifestarea unei credințe emoționale: Evanghelie, predică și cântare. Fără ofensă, aceasta ar fi un soi de Biserică Ortodoxă Neoprotestantă; caz în care toată lupta pentru deschiderea bisericilor este irelevantă și chiar inutilă; online-ul ar fi îndestulător. Ba chiar am fi consecvenți cu noi înșine ? Oare nu proclamările Împărtășirii puritanist moraliste „cel mult o dată la 40 de zile, sau în cele patru posturi, ori măcar o dată pe an” ne-au adus aici ? De ce să ne supărăm ? acum culegem doar ce am semănat. Ce argument putem aduce împotriva solicitării statului secular de a amâna Împărtășirea credincioșilor, devreme ce noi nu am fost prea râvnitori în a o recomanda pentru credincioșii noștri. În plus, ce garanții avem că peste două sau patru săptămâni, din diverse cauze ni se va cere încă o perioadă de abstinență euharistică… sau poate pe veci, devreme ce există atâtea boli și viruși (încă nedepistați).

3. Reintrarea în normalul antepandemic este o soluție imposibilă; spaimele sădite adânc în noi nu lasă loc decât pentru cei cu adevărat credincioși (indiferent dacă acum sau peste mai multe săptămâni). Varianta poate părea însă un soi de eroism taliban, o soluție kamikaze: „ori învingem ori murim”… Și nu din pricina amenzilor (neconstituționale), și nici pentru că eroii au viață scurtă, ci pentru că într-un fel sau altul, în cele câteva zeci de mii de parohii poate apărea o situație de îmbolnăviri peste medie, și atunci spitalele și azilurile vor fi uitate. Abia atunci #haștag, #haterii și #caramitru ar avea nesperata șansă să pună pe agenda publică nu doar „inutilitatea și anacronismul Bisericii” (epitete inofensive deocamdată), ci mai ales închiderea „atelierelor morții” (etichete periculoase).
Biserica are o singură soluție: cu spatele la zid îi rămâne onoarea unei lupte inegale, dar demne. Refuzul amestecului cezarului în treburile credinței poate schimba istoria unui mariaj de aproape 1700 de ani. Deși, nu știm când se va petrece, divorțul e iminent. Nici nu vreau să mă gândesc ce poate însemna asta.
Să nu deznădăjduim: vremurile grele călesc caractere puternice.
PS: Nu aș vrea să fiu în pielea patriarhului și a părinților episcopi, de aceea, să ne rugăm să aleagă calea cea mai bună !

A scris, într-o postare, Pr. prof. univ. dr. Dumitru Adrian Vanca pe Facebook