Hristos a înviat!

În plină molimă, decontăm:

– antiselecția în rândul păstorilor;
– numărul mare de Facultăți de Teologie din țară;
– dependența materială de stat;
– arghirofilia și celelalte boli asociate;
– conflictul între duhovnicia de mânăstire și cea de parohie;
– gigantismul construcțiilor;
– disprețul ierarhului față de proprii preoți;
– disprețuirea, în consecință, și a laicatului;
– dezinteresul față de cultură;
– lenea intelectuală în general;
– scârba față de tot ce înseamnă rațional și logic, ca și cum credința nu ar avea nicio rațiune și nicio logică;
– autismul comunicațional combinat cu un recurent cult al personalității ucigător;
– colaboraționismele din trecutul recent și din prezent;
– lipsa reală de viziune și de bărbăție.

CE AM (MAI) PUTEA FACE?

Alternativa fiind Liturghia fără credincioși sau cu credincioși, dar fără Împărtășire, cred că:

– urgent (am fi avut timp două luni!), trebuie să ajungem la un consens panortodox privind modalitatea cea mai adecvată de Împărtășire a clerului și poporului;
– evitarea unor soluții stupide, lipsite de sens teologic și infatuate, precum este/a fost cazul, din păcate, în diaspora;
– deschiderea bisericilor și intensificarea catehezei liturgice;
– respingerea, incusiv pe căi legale, a instigatorilor la ură față de Biserică și practicile ei liturgice;
– ieșirea din letargie a corpului profesoral teologic, absent, ca de obicei, în momentele de cumpănă ale Bisericii și societății;
– activarea conștiinței eclesiale a comitetelor parohiale;
– încetarea vedetismului printre unii, din fericire puțini, ierarhi, care se dau de ceasul morții, dar și a unor ieromonahi sau alte voci devenite brusc sonore;
– comunicarea mai la subiect din partea centrelor eparhiale, dar în coordonare strânsă cu Patriarhia;
– prezența mai vizibilă a ierarhilor în episcopiile lor;
– încetarea olimpiadei faptelor bune, bune la propriu, și concentrarea pe misiunea fundamentală a Bisericii;
– suspendarea, pentru moment, a hirotoniilor, a certurilor pe tema parohiilor, până vedem, de fapt, care este situația reală;
– abandonarea pentru totdeauna, dacă se poate, a înțelegerii false date autorității eclesiale, care nu acționează de sus în jos, ci împreună cu clerul și poporul, adică delimitarea strictă între ierarhie și oligarhie;
– revizuirea limbajului bisericesc devenit apăsat administrativ, instituțional;
– concentrarea pe cazurile sociale în rândul clerului de mir;
– deschiderea către un dialog mai susținut între teologie și cultura profană, provocarea molimei fiind comună;
– revenirea fiecăruia în parte și a tuturor la un loc în firescul vieții bisericești, dar nu crezând, iluzoriu, că va fi ca înainte, ci trăgând câteva concluzii serioase din încercarea la care Dumnezeu a îngăduit să fim supuși și care, atenție!, nu s-a încheiat.

Sus să avem inimile! a scris pe Facebook, părintele Radu Preda.