Cea care ne însuflețește cu adevărat este dragostea. Confundată și răstălmăcită adesea, rămâne cunoscută de foarte puțini oameni, din nefericire. Toți vorbesc despre ea și folosesc cuvintele cele mai alese pentru a o descrie. Insuficiente, incapabile să cuprindă un întreg Univers. Convinși că am descoperit-o, ne alunecă printre degete. Unii nu sunt în stare, pur și simplu, să o recunoască. Alții o confundă savant cu diferite ideologii care se străduiesc să ofere omului o lume paradisiacă, mereu irealizabilă din cauza premiselor eronate pe care e construită. Ascunsă în adâncul nostru, stă să irumpă cu putere, revărsându-se inepuizabil și odihnindu-i pe toți.
De unde vine această teribilă forță? Poate fi ea redusă la instinct și biologie sau vine dintr-o altă lume căreia îi ducem dorul? E omul întreg fără ea? Unul din răspunsurile uitate este acela că omul nu e om fără ea. Și nici liber. Când această dragoste, smerită și dezinteresată, își reia locul natural în inima lui, el recapătă conținutul cel mai propriu al umanității. Iar Cel ce este Izvorul acestei energii de viață făcătoare este Duhul Sfânt. Suflarea de viață primită de om la început ține de această Prezență care face posibilă viața în toată splendoarea ei. Mistuitoare, unificatoare și necăutând ale sale îl face pe om prieten al lui Dumnezeu. Mângâietorul anunțat de Domnul Hristos este Cel care se roagă în noi cu suspine negrăite, redă frumusețea pierdută a Chipului și ne aduce la sânul Părintelui Ceresc. Prin împărtășirea de El, toate capătă sens și, mai ales, viețile noastre. Fără El nu-i dragoste adevărată, credință, milă și om adevărat. Nu doar omul își regăsește unitatea și pacea în El, ci și toți oamenii care cred că Iisus este Hristosul și renasc la o nouă viață, învățând să trăiască unul pentru altul în atmosfera plină de taină a Bisericii, locul Său preferat. Porunca iubirii, mai ales iubirea vrăjmașilor, este împlinită doar prin participarea la Duhul Sfânt.
Se întreabă unii dacă oamenii se pot schimba cu adevărat și, în felul acesta, își dezvăluie scepticismul. Privind, însă, la teribila lucrare a Duhului în inima omului, răspunsul nu poate fi decât pozitiv. Asceza creștină, experimentată de veacuri de sfinți, descrie amănunțit felul în care omul poate deveni locaș al Duhului și prieten adevărat al lui Dumnezeu. De aici pornește și dragostea autentică față de semenii noștri, pentru că nu mai iubim cu iubirea noastră, ci cu a Lui. Sau, mai bine zis, ne dă adevărata putere de a iubi. Nu cu vorba, ci cu fapta, răbdând cu dragoste ura unei lumi care nu-L cunoaște.

Pr. Alin Pleșa, profesor la Seminarul Teologic Sfântul Ioan Gură de Aur din Târgoviște