“Dragostea este răbdătoare, plină de bunătate; nu este invidioasă, nu se laudă, nu este mândră, nu se comportă imdecent, nu este egoistă, nu se supără, nu se gândește la rău. Dragostea suportă totul, dragostea crede totul, dragostea spera totul, dragostea suferă totul. Dragostea nu se sfârșește niciodată; iar Dumnezeu este dragostea.”
Textul de debut al acestui articol stă scris pe un magnet cumpărat acum foarte mulți ani și prețuit, dacă nu mai tare, cel puțin la fel de tare ca în prima zi. De fiecare dată când mă uit la el fugitv, îmi amintesc cum a ajuns acolo, pun pauză la orice aș face și îl recitesc. Cuvintele atât de frumoase mă impresionează mereu și găsesc în ele noi și noi sensuri.
O prietenă mă întreba zilele trecute de ce îl citesc iar, cu toate că îl știu aproape pe de rost. Nu i-am răspuns, dar, mai târziu, am cugetat la asta. După câteva ceasuri bune mi-am dat seama de ce o fac. Sincer, pentru a-mi reaminti mie însămi că dragostea e sentimentul acela care te sparge în milioane de bucățele doar pentru a te reîntregi într-o clipită. Vreau să îmi repet ori de câte ori am ocazia ca iubirea poate fi sinonimă cu bunătatea, cu candoarea, cu dărnicia, cu încrederea. În zilele noastre, adesea, dragostea reprezintă un act de curaj. Știm că iubindu-l pe cel de lângă noi îi dăm acestuia șansa de a ne face să suferim, și totuși o facem.
Înșiruirea dulce de cuvinte, căci să o numesc simplu, text, parcă mă deranjează, îmi face gândul să zboare la una dintre cele mai frumoase, după părerea mea, porunci divine: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” De foarte, foarte multe ori mă surprind gândindu-mă la cât de simplu și cât de frumos este să-l prețuim pe cel de lângă noi, să-i arătăm recunoștința, să-i apreciem prezența, să îi oferim ajutorul atunci când nu reușește să se descurce și să îi fim alături ori de câte ori are nevoie de noi. Astăzi, suntem prea grăbiți. Prea agitați, prea prinși cu ale noastre pentru a mai putea vedea și nevoile celorlalți.
Cred cu tărie că dragostea pentru cei din jurul nostru se poate manifesta în miliarde de feluri. De pildă, toleranța este, în opinia mea, un act de iubire. Înțelegerea celui de lângă tine, clemența față de el. Astăzi, am uitat că supraviețuirea nu înseamna doar grija față de noi înșine, ci mai ales grija față de cei de lângă noi. Individualismul dus la extrem nu face altceva decât să sape gropi adânci în care, mai devreme sau mai târziu, vom pica toți. În antiteză cu toleranța amintită mai sus e judecata. Indiferent de motive, judecăm fără măsura oamenii, îi etichetăm, îi stigmatizăm și nu ne gândim, de cele mai multe ori, nici măcar pentru o secundă care este povestea din spatele unui gest.
Nădăjduiesc că viața este mai mult despre bine sau despre cum binele învinge în fața răului și mai cred și că bau-bau e un băiat de treabă care s-a săturat să audă povești de groază inventate de părinți, care-l au drept protagonist și care-l înfățișează în ipostaze care mai de care mai înfricoșătoare. La fel cum cred în cele de mai sus, mai cred și că dragostea e despre ce v-am spus deja, despre ce poate n-am să pot spune niciodată, despre oameni, despre viață în general, despre cât de bine e să iubești și mai ales despre cât de bine e să te simți, la rândul tău, iubit!
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea “Valahia” din Târgoviște














