Stăm departe și Îl strigăm pe Hristos să aibă milă de noi. Suntem distanțați unii de alții, în aceeași comunitate. Acum încă nu știm dacă suntem bolnavi sau nu. Un amestec de vieți și responsabilități ne arată că vechea noastră dorință de independență e pusă în discuție foarte serios de imperativul vieții ce trebuie protejată. Extrem de meticuloși în a observa diferențele dintre noi și, în același timp, în a ne identifica unicitatea, ne-am trezit în mijlocul unei lumi dezarticulate peste noapte. E nevoie de vindecare, de revenire la normalitatea unei vieți de dinaintea bolii. Experiența suferinței e uitată rapid, în drum spre cei îndrituiți să ne evalueze starea de sănătate. Strigătul acela a fost ascultat, chiar dacă părea că se respecta o lege ce nu mai putea vindeca pe nimeni din pricina unei precare înțelegeri a ei.
Izolarea, aplicată deseori de către oamenii lui Dumnezeu, ia sfârșit sub noianul dragostei Celui care caută mereu prezența noastră. Când am revenit în familiile noastre, când ne-am recăpătat viețile sistate brutal de suferință, am uitat să-I mulțumim. Din zece, doar unul s-a întors să își arate recunoștința. Iar acela, din punctul nostru de vedere, nu ar fi trebuit să o facă niciodată. Hristos constată rapid impostura felului în care am primit darul vindecării: suntem convinși că Lui doar trebuie să-I cerem fără a-I mulțumi. Și, încă odată, am banalizat minunea dându-i explicații pur raționale, lipsite de taina inefabilă a lucrării Lui taumaturgice.
El ne-a strămutat în Împărăția Fiului iubirii Sale, ne-a scos din întuneric și a restabilit ierarhia uitată a Vieții, făcându-ne părtași moștenirii sfinților. Ne agățăm cu disperare de fiecare firicel al efemerei noastre existențe, supraviețuind ipocrit într-un timp al morții. Lipsiți de credință față de Viață, alegem să trăim iluzia unui prezent interminabil. De fapt, murim în fiecare zi, apropiindu-ne de un final sigur. Alegem să-L uităm pe Cel care ne-a auzit strigătul și, plecăm atât de departe, încât am uitat drumul pe care ar fi trebuit să ne întoarcem și să stăm în genunchi înaintea Lui. N-ar trebui să ne îngrijoreze asta. El va zice mereu: ridică-te! Ar mai rămâne credința… Dar când ne vedem sănătoși, ar trebui să fim siguri că aceasta chiar funcționează, adică aduce vindecare.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „