Omul, o ființă creată pentru iubire, viață și adevăr, a ajuns – datorită păcatului – să aibă multe trăiri diluate în care disimulează propriile experiențe. Din esența axiologică a caracterului moral clădit cu greu, falsa idee indusă asupra vieții camuflează puterea adevărului în ipocrizii constante devenite repere oarbe prin raportarea la clipele delirului accidental și a fericirii care îmbată conștiința cu minciuni. Da, este un actor bun pe scena socială, dar un tragic dramaturg în propria-i viață. Această constatare o deslușim dacă facem apel la funcțiile conștiinței, prin care glasul lui Dumnezeu pune într-un puzzle fețele mizere ale moravurilor societății contemporane.
Ipocrizia reprezintă o aventură periculoasă, care adoarme conștiința prin minciună, adulează simțurile prin satisfacții și distruge sufletul prin consecințele negative. Odată cu înaintarea în timpul păcatului, ia naștere o patologie habituală în care omul își pierde sensul, cumpătul și, uneori, în cazuri grave, renunță la viață. Care sunt cauzele? Unii ar spune că societatea, diferitele filosofii de viață, alții identifică o influență de natură psihică în semenii lor – anturajul, alții trec prin crize de identitate personală, socială, morală, hiatusuri de gândire, lipsă de iubire, etc. Mă refer la acele personaje care se consideră pesimiști, rigizi, nemulțumiți de imaginea interioară sau cea reflectată în planul familial, social, de semenii care nu le sunt prieteni, de normele credinței pe care le încalcă pentru a-și dovedi cât de puternici și importanți pot fi. Trofee iluzorii după trofee, falsitate în gândire, în acțiune, în judecățile de valoare asupra faptelor sau vieții, conturează în culorile păcatului o ființă politico-socială, un animal rațional îmbrăcat luxuriant, în trend cu funcția și moda exercitată, dar fără caracter, demnitate și frumusețe interioară.
O înstrăinare a omului, acceptată la început cu sfială, devine sistematică față de Dumnezeul ce i-a dat viață și oportunitatea de a fi fericit. Dumnezeu intervine de fiecare dată ferm, la momentul potrivit, delicat, minunat și tainic pentru a vindeca sau a face dreptate. De multe ori îi oferă omului puterea, dar nu și fericirea, îi dă diverse lipsuri, neputințe, suferințe, tocmai pentru a înțelege ce înseamnă adevărul și iubirea. În dialogul interior cu propria-i conștiință, omul ipocrit vrea să creadă că nu a greșit cu nimic, e o ființă bună iar răul ales reprezintă o oportunitate. Din nefericire, răul a devenit o stare inconștientă, o avalanșă a minciunilor în care adevărul ștrangulat zi de zi agonizează conștiința și sufletul. Un astfel de om se consideră uneori păcătos, dar nu și vinovat. Alții poartă vina păcatelor lui… o ipocrizie a unei asumări declarative, formale. Oare până când pot fi alții vinovați? … dacă înțelegeți, până atunci un astfel de om se poate pocăi, se poate schimba și se reîntoarce către sine și semeni. De aceea, rezervați-vă timp pentru suflet, pentru copii, pentru părinți, pentru Dumnezeu, până nu va fi prea târziu! Atunci vina și vinovații vor implora tardiv iubirea și iertarea pământească și cerească. În zadar, … pentru că fără pocăința și iertarea din timpul vieții nu vom avea parte de iubirea infinită a veșniciei!

Pr. Prof. Dr. Marian Bugiulescu,
Director al Seminarului Teologic Ortodox Sfântul Ioan Gură de Aur, Târgovişte