Întreaga noastră imaginație este însuflețită de succes, acumulare, dominare a celorlalți. Suntem absolut siguri de propriul drum și ne place independența deplină. Nu vrem să (mai) urmăm pe nimeni, iar ascultarea smerită față de o instanță superioară ne repugnă total. Nu ne ajunge o lume întreagă pentru a ne satisface insațiabila sete de putere. Sacrificăm doar pe ceilalți și suntem pregătiți să ucidem în numele vechiului nostru vis de mărire. Ne pierdem sufletul câștigând lumea și, în disperarea de a supraviețui prezentului, nu mai știm care este adevărata valoare a vieții noastre. Deși nu avem nimic de oferit, vrem totul, fără a împărtăși această bucurie cu nimeni.
Ne dezicem elegant de Hristos și Îl dorim adaptat neputinței noastre de a ne schimba. E mult prea solicitant pentru omul fiecărei epoci să creadă că adevărata măreție nu constă în a-i domina pe toți, ci în fragilitatea Iubirii care Se răstignește, mai ales pentru cei care hulesc inconștient pe Cel ce iartă. Cuvintele Lui au schimbat totul și sunt indezirabile pentru toți lașii care nu mai recunosc în arhitectura complicată a prezentului forța teribilă a Crucii.
Și, totuși, a-L urma înseamnă a recupera umanitatea uitată a ființei noastre: a renunța la viață înseamnă a începe să trăiești cu adevărat; a-L mărturisi în fața tuturor e dovadă de maturitate duhovnicească și recunoaștere a Adevărului tuturor lucrurilor. Stindardul victorios al Împărăției este chiar Crucea, unicul indicator autentic al Vieții fără de sfârșit, singura capabilă să ostoiască setea de infinit a sărmanei făpturi umane.
Ajunși în mijlocul acestei călătorii spre Casă, ne aflăm în fața unei răscruci: nu putem înainta fără a fi deciși, fără a ne urca pe propria cruce, asemenea Lui, fără a răbda ura constantă a celor care caută viață în altă parte, ignorând pe cea adevărată. Împărăția Lui venind întru putere este văzută de cei care nu au (mai) gustat moartea, adică Sfinții. Ei au trecut de la moarte la Viață, murind în fiecare zi, urmând pe Cel ce i-a chemat, lepădându-se de ei înșiși și renunțând la viață, aflând astfel adevărata valoare a sufletului lor. O Duminică a Crucii, adică o Înviere deplină care ține cont de povara suferinței fiecăruia. Până la urmă, adevărata putere stă în slăbiciune.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „