Îndepărtați, singuri și triști. Oameni care tânjesc după bucurie. Distanțați, se împart în tabere. Apropiați, nu se mai aud unii pe alții. Cu frica de a se îmbrățișa, s-au îmbolnăvit de ură. Își strigă până la cer durerea. Mor unul câte unul, se stinge lumina din ei, se ascund în mormântul tăcerii. Ne confruntăm cu un adevărat test al umanității, al credinței, al dragostei. Unii s-au lepădat de Cruce, alții s-au înălțat pe Ea. Sărbători trăite cu teamă și suspin, oameni cărora le lipsește chipul. Odată cu el, zâmbetul, plânsul, încrâncenarea. Nimeni nu mai are răbdare, discernământ, echilibru. Asistăm mirați la răsăritul celor mai profunde tenebre ale sufletului uman. Frica a deschis cutia Pandorei și lumea s-a umplut de urletul prelung sau schelălăiala timidă a celor care până mai ieri îi știam altfel.
S-a tot insistat pe solidaritate în ultima vreme, dar ea are nevoie de Cineva care să adune pe cei rătăciți, împovărați, speriați de această atmosferă plină de mirosul bolii și al morții. Sloganurile, specialiștii și sfaturile și-au arătat limitele. Toți revendică Adevărul, fie în numele sănătății, fie în cel al libertății. Am ajuns să alegem imposibilul. Ne vindem pe nimic și negociem principii, prietenii, prezențe. Salvarea pare să aibă un preț prea mare, ca de obicei. Grăbiți să investim cu nemurire vinovatele noastre plăceri, ne-am lovit de realitatea cruntă a neprevăzutului. Lipsiți de certitudini, suntem forțați să adoptăm credințe. Cea creștină, născută din Învierea Celui ce a lăsat Mormântul gol, e refugiul sigur al celor care nu mai trăiesc de mult cu frica morții.
Odinioară, la vreme de încercare, reușeam să fim uniți, să mergem în aceeași direcție. Ne rugam împreună, oferind protecția Celui de Sus tuturor celor dragi. Nu rămânea nimeni în afara dragostei noastre. Astăzi îi blamăm pe medici și îi urâm pe preoți, închidem biserici și deschidem spitale noi. Un stat polițienesc, incapabil să ofere speranță unui popor vlăguit de restricții aberante. Bâlbâială organizatorică și imitație lipsită de discernământ a altora, de pe alte meleaguri, e tot ceea ce poate fi oferit celor nedumeriți.
Nu oamenii sunt liberi, ci omul. Sfârșitul fiecăruia este, de fapt, cel al unei lumi. Striviți de imperative majore, amețiți de mesaje contradictorii, forțați să adoptăm ca a noastră orice inepție oficială, asupra căreia se revine de pe o zi pe alta, am uitat că avem o viață care nu se repetă, nu așteaptă, nu poate fi limitată absurd. Aceasta nu poate fi redusă doar la sănătate, lipsindu-o de fericirea fiecărei clipe, de îmbrățișări, de rugăciune. De aceea, nu putem fi noi înșine atunci când suntem batjocoriți, umiliți, înfricoșați… Și cum ai putea fi împăcat cu tine când celălalt suferă din alte pricini. Neoficiale.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur”