Cred cu tărie că noi, oamenii, merităm orice ni se întâmplă în viață. Lucruri bune, frumoase, extraordinare, oportunități, sau, din contră, nenorociri, ocazii pierdute, despărțiri, suferințe, cu toate fac parte din viața noastră pentru că la un moment dat fie am făcut ceva, fie urmează să facem, fie am tratat pe cineva urât, cum nu se cuvenea, fie am dăruit din inima și am ajutat dezinteresat. Unii o numesc karma, alții explică acest fenomen folosindu-se de expresia “fie roata și pătrată, tot se-ntoarce ea odată”, însă indiferent de circumstanțe, majoritatea consideră că orice arunci în univers, găsește, cândva, o cale de a se întoarce la tine.
Așa cum am spus deja, mă alătur acestei majorități și susțin această idee, căci nu o data, ci de nenumărate ori, am observant acest fenomen, am fost părtașă la el și i-am simțit veridicitatea cum nu se putea mai clar. Și, ca să păstrez tradiția și să aștern pe foaie rânduri cu tâlc, am să vă povestesc o întâmplare de acum câteva zile, care nu, nu m-a făcut să-mi schimb părerea, ci doar mi-a amintit că trăim sub același cer și că există o forță mai puternică decât noi toți, deasupra noastră, a tuturor.
Știm cu toții că însușirea unui lucru care nu ne aparține în fapt se numește, din punct de vedere legal, furt, și mai știm că această practică nu face cinste nimănui. Cu toate acestea, unii oameni cred, cumva, că pot fenta sistemul, legea, pe ceilalți și așa începe și întâmplarea pe care am promis să o povestesc.
Acum câteva zile am decis să merg în drum spre casă, de la job, pe jos, gândindu-ma că natura ce tocmai s-a trezit la viață îmi va încânta ochii și nasul – așa a fost! Vremea nu avea capricii, soarele strălucea pe cerul lipsit de nori, iar oamenii păreau, în general, relaxați. În fața mea, pe trotuar, un pieton grăbește pasul. De cele mai multe ori chiar sunt atentă la persoanele pe care le întâlnesc, îmi place să îmi imaginez poveștile lor de viață – dar asta este o altă discuție. Revenind, cel din fața mea aproape că începe să alerge, iar eu sunt din ce în ce mai intrigată de cauză. În fața lui, un alt pieton scapă din buzunar o sumă de bani: aici o bancnotă, peste doi pași încă una. Mă uit cu apreciere și admirație la cel din fața mea care se apleacă și ridică prima hârtie, apoi pe cea de a doua. Initial am crezut că se grăbește să înapoieze celui din fața lui banii, abia după câțiva pași am realizat că el se grăbea să prindă și o a treia bancnotă picată din buzunarul acelui om. Pe toate cele trei le-a băgat în buzunar, înghesuindu-le, iar încântarea a fost atât de mare încât nici nu a realizat când din buzunarul de la spatele blugilor i-a picat portofelul. Am zâmbit, am gândit scurt “karma” și m-am repezit spre portmoneu. Am trecut pe lângă cel din fața mea și m-am aliniat cu cel din fața lui, i-am povestit întreaga întâmplare, în timp ce atât eu, cât și el, mergeam în continuare, moment în care omul a încercat să caute banii pe care îi avea, sau, mai bine spus, pe care credea că încă îi are și a realizat imediat că nu sunt o nebună și că tot ce îi spun este adevărat. Cel ce rămăsese în spatele nostru a încercat să ne depășească – ca și cum nimic nu s-ar fi întmplat, ca și cum acei bani i se cuveneau, moment în care i-am menționat că și-a scăpat portofel, portofel pe care în secunda următoare l-am înmânat nu lui, ci celui de la care furase; apoi am plecat.
Am auzit un ton răstit în spatele meu, însă nu m-am întors nici măcar o clipă. M-am considerat o unealtă a universului și am simțit că am ajutat karma să dea fiecăruia după merit. Nu e nevoie să vă menționez că în drum spre casă, de fiecare data când cineva se apropia mai mult în spatele meu, țineam strâns de geantă, de teamă să nu-mi scape ceva din ea. Peste alte două zile am fost înștiințată de primirea unei prime; am gândit scurt: karma!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.