Autoritatea nu ar trebui confundată cu puterea sau, mai rău, cu sistemul. Puterea nu îți conferă autoritate, ci invers. Sistemul devine irespirabil când autoritatea se impune, se transformă în forță sau face uz de ea; atunci când este doar o copie, o pastișă a unui model de import, ce nu ține cont de mentalități, aspirații și un anumit context cultural/religios. Autoritatea vine din experiența unor întâlniri providențiale, din reușitele sau eșecurile unor personalități majore ale umanității. Atmosfera unei școli sau a unei generații, bibliotecile, locul în care te naști oferă premisele nașterii unor oameni cu autoritate. Un om cu autoritate este acela marcat profund de tot ceea ce înseamnă valoare autentică; un om dotat și frământat interior, care „arde” intens, la temperaturi nepământene; capabil să absoarbă toate nuanțele vocilor interioare sau ba. Autoritatea se naște nu se impune. Ea crește sau se pierde respirând aerul proaspăt al unei libertăți interioare, al căutării autentice. Când nu te mai preocupă nimic, încetezi să mai ai autoritate. Autoritatea este sesizată doar de aceia care regăsesc în ei ecoul a ceea ce transmite/predă cel de la catedră. Ei capătă încredere și se deschid, se predau ei înșiși celui în care pulsează o viață autentică, profund umană. Aceluia care reușește să exprime în limbajul universal a ceea ce ne definește umanitatea. Când simt că profesorul/dascălul/maestrul are cheia înțelegerii marilor taine ale cunoașterii, devin fideli ascultători ai descoperirilor lui. Știu că nu pot fi doar ale lui. Sunt ale omului din el și din ei. Aici apare un alt element fundamental al educației: comuniunea. Nu poate exista un act educațional autentic în absența comuniunii. Nu doar profesorul își iubește învățăceii, ci și ei ajung să îl respecte, să îl iubească. O educație formalizată în statute, regulamente, legi etc. riscă să rateze esențialul, adică omul. Omul se va formaliza și el. Va fi nevoie de o exegeză inutilă și de aplicări defectuoase ale literei.

Educația are nevoie de multă imaginație din partea tuturor, de libertate. Un om obișnuit să fie un simplu executant al unor clișee educaționale se va ascunde comod în spatele acestora. Se detașează, își declină responsabilitatea. Nu e învățat să urmărească cu interes evoluția intelectuală, profesională, spirituală a celui căruia i-a predat.

Înclin să cred că educația e rezervată doar câtorva, în mod real, pentru că presupune un grad ridicat de calitate umană. Un om complet, integru, sănătos la minte și la trup. Umanitatea a fost sărăcită, golită de conținut, prin abateri repetate de la ceea ce e firesc/natural în om. Lipsa sensului, a căutării, a efortului și a suferinței care umanizează, au dus la apariția unui nou tip de om: asistat, dresat, nu educat. S-a coborât prea mult standardul educației. Îi lipsește infinitul și e prea captivă în imediat.

O altă noțiune care îmi e dragă: tradiția. În fond, ruptura față de ea marchează o trădare a direcției, a sensului. Tradiție tocmai asta înseamnă: predare, transmitere, canon. Ea e atmosfera în care se naște cartea, omul, ethosul oricărei comunități. Lipsa ei, renunțarea la ea, împotrivirea la ea, rescrie, lipsind de o memorie necesară, traiectoria unei epoci. O scoate/smulge din cursul ei firesc și o aruncă în aproximări/experimente discutabile. Avem suficiente exemple de asemenea ruperi față de tradiție (nazism, comunism etc.).

P.S. Fragmentul de mai sus e parte integrantă dintr-un dialog mai vechi cu un foarte bun prieten…

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Gură de Aur” din Târgoviște